odaia mea
aşază lângă albia unui râu
ferestre mici
lumina păşeşte greu
prin timp culeg iluzii
pentru zile
când clipele se desfac în fire de amurg
înmuguresc
nu vreau să îngenunchez nopţii
muntele lângă umbra frunzei
îşi ţine capul în palmă
aşteaptă seara
de pe fruntea schilodită de aşteptare
zorile cad
împreunez mâinile
nu las merele să scape
degeaba
acum ştiu
fără
sâmbure
nu poţi râvni
cerul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu