. Pe limba acestui timp nădejdea este tot mai mică,
de ea trebuia să ai grijă că de un talisman,
să-i dăruiești conduri aurii...

.

Ma bucur Doamne, pentru ca pot sa spun: multumesc!
Multumesc, pentru ca pot sa spun: ma bucur...

vineri, 17 octombrie 2014

Prefaţe şi recenzii


Prefaţă- Nicolae Băciuţ- Jumătate fără nume"-editura Nico-2009

Belean Maria Ileana a descoperit virtuţiile cuvântului care poate conserva emoţia, care poate vindeca nostalgii, care poate mărturisii despre trăiri nebănuite în viaţa unui om. O întâlnire admirabilă cu cuvântul care zideşte. Temele cărţii mele erau şi temele vieţii ei, trăirile din poemele mele se confundau cu trăirile sale. Ceva s-a întâmplat în adâncul acestei fiinţe, frumos şi înduioşător, sublim şi tragic, încât nu pot decât să treci cu înţelegere peste nesiguranţa sau inocenţa unor rostiri. Dincolo de poezia pe care o conţine, această carte este un document de viaţă, unul care confirmă că în fiecare dintre noi există poezie, dar nu toţi o descătuşăm, nu toţi o eliberăm, mai degrabă o sufocăm între atâtea tentaţii cotidiene

Prefaţa- Valentina Becart- Ingerii urcă la cer

Note de lector
Să am de unde curge veşnic...





În primăvara anului 2009 poeta Maria Ileana Belean (pseudonim –  Henrich Maria) publică primul volum de versuri intitulat "Jumătate fără nume", editura Nico. În anul 2012 aduce în faţa cititorilor un nou volum de poezie „Îngerii urcă la cer”.  Iată cum o prezintă domnul Nicolae Băciuţ în prima carte care a văzut lumina tiparului:
Belean Maria Ileana a descoperit virtuţile cuvântului care poate conserva emoţia, care poate vindeca nostalgii, care poate mărturisi despre trăiri nebănuite în viaţa unui om. O întâlnire admirabilă cu cuvântul care zideşte. Temele cărţii mele erau şi temele vieţii ei, trăirile din poemele mele se confundau cu trăirile sale. Ceva s-a întâmplat în adâncul acestei fiinţe, frumos şi înduioşător, sublim şi tragic, încât nu pot decât să treci cu înţelegere peste nesiguranţa sau inocenţa unor rostiri. Dincolo de poezia pe care o conţine, această carte este un document de viaţă, unul care confirmă că în fiecare dintre noi există poezie, dar nu toţi o descătuşăm, nu toţi o eliberăm, mai degrabă o sufocăm între atâtea tentaţii cotidiene"...
În atelierul unde singurătatea umple/ căuşul palmei/ cu rămăşiţele şoaptelor” poeta şlefuieşte cuvinte din roca dură a imaginarului – fiind într-o continuă căutare a nuanţelor şi formelor poetice: „Ieri/ ne plângeam/ de prea mult alb/ Azi/ frunzele arse/ de lacrimi/ sărută pământul/ pe unde a trecut/ ca un vis/ umbra ta/ zilele ascund/ la pieptul rănit/ cununa de spini/ a mai trecut  o noapte/ de atâta alb/ îngerii urcă la cer” (îngerii urcă la cer).
Privirea candidă, uimită nu poate înţelege risipa de „lumină” ce-i inundă retina. „Ieri” era prea devreme pentru a sesiza – în vârtejul existenţei – şi umbra ce lăsa răni nevăzute în fiecare gând care se dorea triumfător.
S-a spus mereu că îngerii sunt dublul ceresc al omului. Schelling, în Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelaţiei), îi numeşte Potenzen (dynameis pe greceşte) ale sufletului omenesc, virtualităţile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale. Cu alte cuvinte, suntem mereu însoţiţi de modelul nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Şi suntem – sau în orice caz ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul aurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare este, îngerul aşează un cum ar trebui să fie. El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui.” (Despre îngeri -  Andrei Pleşu).
Poeta prinde „în tivul hainei unui vers” aducerile aminte când totul era „miere” şi „muguri” şi „amfore fine-n primăvară pictau cerul infinit”…
Astăzi „paşii gândurilor” rătăcesc orizontul şi nu pot vedea decât cum „lacrima serii/ învaţă să moară/ în palmă”… (Altă... faţă a aşteptării).
Maturitatea expresiei artistice îşi pune amprenta asupra versurilor cu rezonanţă impresionistă.
Păşind desculţă prin iarba plină de rouă, când soarele începe să se înalţe la orizont, aceasta poate asculta „acorduri line”... mărturii ale fuziunii cerului cu pământul: „Acorduri line/ păşesc desculţe,/ rănind mai departe cenuşiul ulciorului.../ Copacul bătrân îmi era străjer/ de când eram de-o şchioapă,/ acum e doar o amintire pe care o port în buzunar,/ să-mi aline somnul.../ Gândul se frânge.../ Cu tine,/ împărţeam aceeaşi potecă/ nu atingeam şoapta,/ doar firul ierbii,/ îl înclinam alene,/ eram liberi în clipe de tăceri.../ Acesta  era momentul care urca pe treptele sufletului/ pentru a-mi fi mai aproape,/ mi-era frică să-l ating,/ nu erau cioburi.../ Dragostea/ ar trebui sculptată sub pleoapă,/ pentru a nu fi oarbă...( Acorduri line).
Eram liberi în clipe de tăceri...” spune poeta cuprinsă de nostalgia anotimpului neviciat de tumultul cotidian, de „orgoliul” luciferic al omenirii – omenire  condamnată să-şi poarte crucea grea a „păcatului originar”. Scrierea este  concentrată în metafore fecunde cu  profunzimi tulburătoare.
Experienţele trăite sunt  fructificate în versuri ce ating o treaptă înaltă de puritate şi rafinament. Cuvintele –  prinse într-un „joc” al imaginarului şi fanteziei –  se metamorfozează, curgând radioase în „fagurii” complexităţii semnificaţiilor.
Dorinţa poetei de a se elibera de „ulciorul de lut” care se fisurează, se degradează cu fiecare zi ce trece… este acerbă!  Doar îngerii  sunt eliberaţi de povara „formei” şi a transformării. Cine n-ar tânji după o existenţă angelică… dincolo de  eroziunile şi cicatricele timpului?
Profunzimea revelatoare a adevărurilor lăuntrice îi deschide porţi spre sferele abstracte, antrenând în ascensiunea sa, faliile rafinate ale conştiinţei.
Acaparată de taina Cuvântului, aduce în lumină forme noi şi stilizate ale expresiei poetice. De subliniat faptul, că întreg volumul stă sub semnul căutărilor neobosite, şovăielilor, intensităţilor trăirilor, în care sângele „arde” asemenea unui rug al suferinţei. Cu toate durerile care persistă pe retină… ai senzaţia că întreaga lume este concentrată într-o privire candidă şi tainică.
Încrezătoare în puterile imaginarului, eficace din punct de vedere semantic, poeta caută în invizibil cu aceeaşi ardoare cu care primele raze ale dimineţii străpung abisul şi umbra, provocând tainele universului… gata oricând să-i subjuge întreaga fiinţă.
Oricât am încerca să înţelegem suferinţa de orice natură, nu vom reuşi, pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu depăşeşte setea noastră nerăbdătoare de a găsi o explicaţie la tot ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Cum însă suferinţele şi necazurile sosesc vrând-nevrând în existenţele noastre fragile, singura preocupare pe care trebuie să o avem este găsirea sensului acestora sau, cu alte cuvinte, modalitatea de a trăi pozitiv în mijlocul tuturor frământărilor şi durerilor inerente. Chiar dacă existenţa noastră este marcată de anumite momente în care am spus „nu te iubesc” când trebuia să spun „vreau să te iubesc”, iubind şi suferind cu Cristos, veţi găsi un sens tuturor încercărilor, de orice natură” (Iubirea şi suferinţa creştin-ortodoxă).
„lumina intră greu/ dar atâta timp cât cumpăr iluzii/ pentru zile când nicio rază/ n-ajunge păsării prin ochi/ mă-nfrunzesc/...” (Pentru casa mea cumpăr iluzii).
Poeta îşi hrăneşte clipele cu iluzii, trăirile-i extatice căpătând gravitate în faţa întrebărilor inerente despre soarta omului în lume. Umbrele lăsate de lucruri  şi „pe fruntea schilodită de aşteptare sunt motiv de nelinişte şi meditaţie asupra efemerului. Conştiinţa se ascute până la „ţipăt” disipat  într-o curgere nisipoasă. Exemple ca: „atârnată de umbra ta”; „aceea clipă previzibilă care planează alături de vulturi...”; „şi o las dezbrăcată în verdele fals,/ mimând veşnicia...”; „adăpostul amurgului/ se năruie”; „Viaţa/ se sfărâmă/ ziua/ părăsită/ de soare/ va lumina/ pasul meu/ etc. traduc starea poetei aflată de veghe la vărsarea râului în nebuloasa timpului.
Spaţiile pure, învăluite în lumină şi slavă – sunt cele după care tânjeşte neîncetat – aceasta trăind cu credinţa “oarbă” că – odată trecută în „nefăcut” – în stadiul cel mai înalt posibil, adică de “înger”, nicio suferinţă şi nici curgerea implacabilă a timpului nu vor mai putea să-şi pună amprenta asupra Sinelui.
Răspund singurătăţii:/ –  Eşti singura jertfă în oglindă,/ cum ar fi/ să-ţi smulgi pomii din rădăcină,/ să-ţi sădeşti ecoul urmelor de la malul mării,/ să strigi:/ –  Mă iubeşte lumina!/ Înainte să-i răspund inimii,/ îi aşez sub picioare un preş alb/ – Inimă,/ Ai intrat de mii de ori pe porţile cerului,/ ai îngheţat de mii de ori în aburul vierii,/ nu-ţi lăsa visul/ să zboare necontrolat,/ pune-i cununa de frunze în timpul meu!/ Mă-nverzesc lângă tine…” (Răspunsuri).
Găsim în aceste versuri „umbra” lui Holderlin,  esenţe complexe ale gândirii aflate în căutarea adevărului metafizic. Structura angelică este evidenţiată chiar de titlul volumului „Îngerii urcă la cer”.
„aşterne în calea mea frunze,/chiar dacă sunt uscate,”...
Natura este mediul ideal, fundalul suplu care contribuie la stările de reverie. În sânul naturii sufletul se află mai aproape de cer, de armonia universului – comunicarea cu Divinitatea având toate drumurile deschise.
Vrăjită de culori şi nuanţe abia perceptibile, poeta şi-a încercat talentul şi în pictură. De altfel, pictează icoane pe sticlă, făcând parte din anul 2003 şi din  Asociaţia Artiştilor Plastici Mureş, participând la  numeroase expoziţii de grup, festivaluri, cu icoane pictate pe sticlă.
Scrierea răspunde exigenţelor estetice, elanul creator găsind mijlocul de a depăşi anumite tipare.
Imaginarul poetei Maria Ileana Belean se caracterizează printr-o adevărată fascinaţie a ancestralului, prin năzuinţa şi speranţa de a regăsi “oazele” originale ale vieţii spirituale. Reîntoarcerea spre sursele originale este adânc încrustată în fiecare gând: „m-aştepţi răbdător/ cu tava plină/ mănânc pe săturate/ din margine de cer/ umbra unui înger/ sprijină ochii obosiţi/...” (Şi seara are haină)
Absorbită  de mirajul după „paradisul pierdut”, aşterne pe hârtie cuvinte cu valenţe de o rară frumuseţe, cuvinte ce  aduc în faţa cititorului nostalgia poetei după timpul când „ulciorul de lut” nu pusese stăpânire pe spiritu-i „îngeresc”: „iubirea o înalţ în ochi/ braţele le întind spre desăvârşire/ tu-mi iei tot cerul inimii/ în palmă virtuţi de rouă cad/...” (Salsa – cerul inimii).
Cuvintele îşi împlinesc chemarea, versurile ţâşnind asemenea unor izvoare bogate în sugestii. Lirismul ia naştere din gânduri primordiale, curate, rafinate, metaforele oglindind lucrul migălos al poetei. Căutarea divinităţii  implică frământare „ore albe”de aşteptare, iluzii şi frământări: „merg desculţă până la colţul casei/ privind cu jind drumul care urcă şerpuind…”
În fiecare gând, în fiecare vers se conturează nevoia acerbă de lumină şi sublim: „nu mai simt greutatea amurgului/ lumina îmi pune aripi/ mă voi prelungi/ peste strigătul fluturilor/ ca într-o strălucire/ te recunosc!” (te recunosc!).
Poeta apelează adesea la memorie, la trecutul plin de amintiri şi oameni dragi (bunica...) „Sunt paranoică oare/ că pe bunica o aşez mereu în vârful ei?/ Ce să fac dacă ea are cel mai mult alb!/ Deschid ochii larg să-i văd chipul,/ respiră...” (Vârful peniţei), încercând astfel să nu lase loc „vidului existenţial” să pună stăpânire pe clipa prezentă – „drumul ei mă va ademeni în somn / într-un jar nou născut/ luminii/ îi aştern la picioare un preş alb/ îi pun nume de fruct/ peste care aşez suspinul/…” (Stai, stai lângă mine).
Fantezia atinge culmi înalte de manifestare. Suspinul după iubirile ce şi-au pierdut candoarea şi frumuseţea este silenţios, abia auzit: „te văd parte din zori,/ stele-mi prinzi pe tâmple,/ tăceri atârni dincolo de râu,/ fără să întrebi/ dacă şi mâine va ploua cu aceeaşi putere.../ Sărut/ adăpostul crinilor/ din fiecare ungher al jurămintelor,/ cu speranţa/ că de azi/ voi intra în ploaia ta,/ să am de unde curge veşnic.” (Voi intra în ploaia ta!)
Dincolo de „tăcerea toamnei”, de „cuvântul obosit” şi de „timpul care trece/ pe lângă umbrele/ răsfoite-n/ firul de lumină/…” dincolo de tablourile în nuanţe gri, dincolo de orice ezitare, stă de veghe „visul”, acest minunat dar care te poartă într-o lume miraculoasă.
În „vârful peniţei flămânde”  rămâne credinţa, că odată cu risipirea nopţii, primii zori vor fi martorii renaşterii  fiinţei: „umbra nopţii/ şuieră descătuşată/ strânge/ ultimele zvâcniri/ pentru aduceri aminte/ sub mantia ei/ aerul alb/ prevesteşte/ încolţirea ierbii/…” (Vae soli).
Coloana de sprijin a întregului volum este timpul, „ochiul” impasibil care nu tresare la suferinţa şi dispariţia omului. Senzaţiile de rostogolire şi destrămare întreţin şi accentuează stările de teamă şi tristeţe. Melancolia pală nu duce spre prăpastia disperării. Lumina apără de puterea întunericului, de abisul nevăzutului. Poeta este conştientă că, fără o deschidere spre transcendent şi o comunicare cu spaţiul celest totul s-ar destrăma, s-ar pierde în haosul nemărginit.
Sensibilitatea trăirilor şi limbajul rafinat  frapează prin paleta largă a disponibilităţilor sugestive: Tu şi Eu „dezbracă-mă/ de gânduri/ cum toamna dezveleşte/ ramul de ani/ vestind venirea serii// dezbracă-mă/ de oameni/ de chipurile lor/ văzute doar de tine/ mă ajuţi/ să buchisesc/ frunza care cere ajutor// îmbracă-mă/ cu primele cuvinte june/ timid le aşez pe frunză/ în plutirea-i de vals/ le duce-n patru zări/ numai/ Eu şi Tu/ însetaţi/ la marginea lumii.”
Estetismul suav este impregnat cu aerul tare al munţilor, cu parfumul dimineţilor de primăvară. Poeta îşi doreşte  o viaţă sacră, atemporală, nesupusă                                                           schimbărilor.
Volumul de poezie „Îngerii urcă la cer”, semnat de poeta Maria Ileana Belean, în care „privirea se strecoară/ printre contururi”... stă sub semnul plenitudinii şi purităţii – cu rezonanţe profunde în conştiinţa cititorului…


                                        Valentina BECART
                                        Mai 2012

BORIS MARIAN Mehr
Copacul bătrân îmi era străjer - Maria Ileana Belean


 „Copacul bătrân îmi era străjer
 de când eram de-o şchioapă”


   Citesc de circa un an poemele  postate de Maria Belean pe diverse site-uri și mă conving  că  scrisul ei se înscrie în miraculoasa sferă a poeziei. În ciuda unei inflații de texte  care se doresc poezie, atât în presa tipărită, cât și pe Net, vocea  autoarei se face auzită, fără ostentație, aplomb, etc. Am rugat-o să-mi trimită un grupaj liric pentru a constata și existența unui spirit autocritic, fără de care orice autor riscă să cadă în banal. Un grupaj cu totul reușit, încântător și cu totul valabil, sub aspect artistic.
 Sinceritatea poetei este însoțită de o  cultură poetică și de pasiunea de a se exprima. Voi  argumenta această opinie prin citate alese la întâmplare, dar care o plasează între poeții  de valoare.
 „când ai întors privirea/pe urma şoaptei/s-a-nnoptat…ploaia piaptănă pasul dintre timp şi fericire”…„ Se întorc amintirile din funii de vise, gândul deşiră margini de cer… timpul mângâie trupul în care pulsez, las iarba să crească … opaiţul arde visul infiorat, culege fructul din ramul adormit, sărutul pluteşte în aer”…„ stratificati între noapte şi zi ochii nasc fluvii  singur timpul cânta la vioară…înfrângerii îi pun nume de migdală”  …„timpul care trece pe lângă umbrele răsfoite-n firul de lumină  ca un sărut izvorât din singurătate,se preling pe corzile chitarei...timpul bate mătănii la căpătâiul meu..clopotul vesteşte trecerea fericirii  îţi sorb ultima lacrimă, să pot stinge în mine ultimul dangăt”...„plouă pânza ţesută cu greu două gânduri  îşi lasă mireasma de duminică la prag stropi limpezi buzele aprind de ce fugi licărind?”…„ degetele oarbe descoperă clipa, respir cu privirea încruntată, umbra visului s-a închis
 interzis”.
 Se pot cita poeme în întregime, spre satisfacția reală a
cunoscătorului de poezie. Ce aduce nou Maria Belean ?  Fiecare om este o lume, poetul este un Univers. Se aude în poezia acestei autoare
ritmul cosmicei iubiri, a suferinței umane într-o  tăcere de gheață care ne înconjoară  pe noi, unicii  purtători de suflet, credință, rațiune într-un  Infinit necunoscut. Cred că poeta are un drum de străbătut, la acest stadiu ea se prezintă cu un condei de aur și o inimă nobilă. Aștept cu bucurie afirmarea ei prin cărți și poeme  puse în fața noastră, a iubitorilor de frumos și puritate. Succes, Maria Belean!

 BORIS MARIAN Mehr

           Mariana Dobrin

    În cartea aceasta - căutare de semne benefice, de laborioasă descifrare a unor sensuri ascunse, capabile să remedieze nonsensurile existenţiale, discursul liric patrunde în abisul metafizicii. Temele de ieri dispar, pentru a face loc unor texte în care irumpe fervoarea, forţa liricii ajunge zbucium, iar unghiul vederii eului poetic se întoarce spre înăuntru, spre oglinda spartă în bucăţi a sufletului, din care poeta, cu o smerenie fără egal, culege, tristeţi şi chemări, de care geana lacrimii sale se încarcă. Astfel, am putea spune că poezia Mariei Ileana Belean recompune preludiul unui mare sentiment pierdut, care nu poate fi nicicum estompat, deoarece el sîngerează asupra-i  prin memorie, prezent ca o rană eternă.
                     Valoarea cărţii sensibilei poete vine din asumarea totală a unei experienţe trăite, din confruntarea cu problematicile existenţiale.

Mariana Dobrin- Membru al Ligii Scriitorilor


                     Ovidiu Cristian Dinica

Autoarea se joacă domol cu eternitatea, dăruind timpului sensibilitatea trăirilor și limbajul rafinat al poemelor, în care sensurile dau putere sufletești cititorului si îl încurajează să-și ridice aripile spre cer.
Succes Maria!
 
                     
              Ion Lazăr da Coza
Dincolo de naşterea unui copil, nu cred să existe un lucru mai sublim ca făurirea unei cărţi! Femeia, purtând în pântec un mugur de viaţă, merge la medicul specialist pentru a afla evoluţia fătului. Bucuroasă este când află că totul e bine, însă nimic nu poate egala primul ţipăt de viaţă al nou-născutului, primul gângurit, primul zâmbet. La fel e şi cu poetul/poeta – scriitorul, în general – care, publicând fragmente din opera sa prin reviste, află că „fătul” e viabil, totuşi ce poate înlocui bucuria de a strânge la suflet o carte – cartea sa! – pentru ca apoi să-i dea drumul în lumea largă? Aflându-mă printre privilegiaţii care au citit în manuscris acest volum, ies în agora şi dau de veste tuturor: „Copilul” poetei Maria Ileana Belean zâmbeşte
frumos!                                 

cartea a fost publicata azi 05. 07. 2012 in revista Radio Metafora din Seattle,WA,U.S.A

 

 

Goga Gr.Constantin

 

 

  Maria Ileana Belean dezvaluie pliurile personalitatii cu accent ascutit in spirit, grav in inima si circumflex in imaginar, ground-ul ei este Doamna, underground-ul Poeta, oglinda oglinjoara ii arata ca este cea mai frumoasa, cand Metafora seduce Cuvantul, inelul de logodna fiind  ritmul, altarul e versul si templul poezia...

 


Cronică la o carte
„Îngerii urcă la cer”
 „Orice s-ar spune, în şirul de secole,
de la poeţi poţi şi ţi-e îngăduit să aştepţi impulsu-rile în stare să reaşeze omul în inima universului, să-l abstragă pentru o clipă din aventura sa distrugătoare, să-i aducă aminte că există pentru orice durere şi orice bucurie din afară un loc care se poate desăvârşi la infinit, un loc al hotărârii şi al ecoului”. (André Breton)
      Un loc al hotărârii l-a dobândit prin talent şi trudă asiduă, poeta Maria Ileana Belean căreia i se poate încredinţa atestat de consacrare pe arealul literaturii române contemporane. Dacă nu e imposibil, atunci e anevoioasă această escaladare spre vârf de Ciomolungma, nu oricui accesibilă. Asemenea alpinistului, e nevoie de cutezanţă, de mult „antrenament”, de motivaţie, dar înainte de toate de darul dat în datumul tău: îl ai, ori nu-l ai; dacă-l ai, atunci, străduieşte-te să îl foloseşti spre un ţel, un scop, un sens, căci:
„orice om cuminte face ceva în vederea a ceva, şi acest ceva este o limită, căci scopul este un hotar.
Atunci, dacă există un astfel de scop ultim, este exclus un proces de devenire la infinit, iar dacă nu există un asemenea scop, nu va mai exista cauza finală”(Aristotel, - Metafizica, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1965, pag. 97).

                            
   
      Poeta Maria Ileana Belean îşi deschide volumul cu poemul „Îngerii urcă la cer”, poem de titlu; nu pot apercepe motivaţia care a îndemnat-o să-şi numească poemul, aşa, bănuind doar o substanţială încărcătură conotaţională şi o simbolistică aparte, până la subliminalul eului, greu de ajuns şi intuit.
      Cititorului grăbit ori neavizat ori puţin elevat, îi poate scăpa nuanţa, simbolul, conotaţia, ideea, esenţa, lecturând cu oarece neglijenţă pe care nici el însuşi nu şi-o bănuie că ar sălăşlui în el.
      De teama unui fiasco ingrat, nu m-aş încumeta la a-mi face părere.
     Şi totuşi, calitatea mea de fidel cititor al poetei, mă-ndeamnă la reflecţie.
      Îngerii urcă la cer pentru că acolo e locul lor, nu printre pământenii care au adunat în ei tot răul universal, printre oameni care se hăituiesc între ei, se autodevorează precum furnica buldog şi se plâng apoi de durere, întristare şi suspin, - cum ar zice sacerdotu’, - dom’ popa.
De acolo, ei ne veghează şi ne zâmbesc. Dacă vor; dacă pot, dacă au cui, dacă au pentru ce şi cine.
      Primul cuvânt din prima poezie a volumului este „singurătatea”. Dacă n-aş fi citit în prealabil cartea, s-ar isca în mentalul meu, nu o întrebare, ci o precipitare de a evalua eronat acel ceva din citatul de mai sus al lui Aristotel.
     Volumul, odată început, te duci cu lectura până la capăt; ajungând la capăt, simţi nevoia de a continua cu volumul al II-lea pe care, neavându-l, mai citeşti încă o dată, iar oricine ştie că o lectură reluată, adaugă noi frumuseţi, redescoperind ce nu ai reuşit din prima.
     Şi mai descoperim o poetă autentică ce scrie bine, o poetă care încearcă consacrarea, a cărei operă să se înscrie în circuitul de valori, în axiologia artei.
     Volumul de poezii „Îngerii urcă la cer”, - lăsaţi-mi părerea neştirbită - , este un manual lirico-epico- erotico-filozofic, acceptând părerile pertinente ale distinşilor cititori ce vor foileta, motivaţi de actul culturii de care neamul nostru are atâta nevoie, ca de aer, apă, foc, pământ, - grecul numind elementele, - apeyron.
     Primul tristih al poemului mi-a fost ca primele fire desfăşurate de pe suveica Penelopei, încercând să-şi ţese pânza.
    Al doilea trisih începe cu „azi”; un azi perpetuu, un azi care vine din viitor, aducând cu el mistere pe care le vom, ori nu, descifra, care vine ca un oracol al sibilinelor, neputincioşi a ne împotrivi, ca un joc al stereotipiilor, în care inefabilul, inexorabilul se va produce, ca o sentinţă divină, irevocavilă şi fără drept la recurs.
„zilele ascund//la pieptul rănit//cununa de spini//a mai trecut o noapte//de atâta alb//îngerii urcă la cer”.
Într-o lume bezmetică care simte zvonul de apocalipsă, îngerii trebuie să urce, iar noi vom coborî în dedesubturi, de unde vom da ori primi un telefon cu „număr de interior”, - cum spunea regretatul Adrian Păunescu.
    Poeta abordează responsabil, marile probleme ontologice la care nu vom primi vreodată, în viaţa asta, răspunsuri la întrebările pe care şi le pune poeta, cu obsesie până la obstinaţie.
Poeta iubeşte viaţa până la sublim, până la propria-i risipire în eul ei, înainte de toate, fiind o extrovertită.
„dragostea// ar trebui să fie sculptată sub pleoape//pentru a nu fi oarbă”. Iată o imagine poetică ce nu ar fi putut închipuită în mentalul meu!
Verbul „ a fi” revine ca un leitmotiv într-o confesiune de credinţă:
„există iubire//în dimineţi evadate din noapte//în lumina care deschide uşa spre firul de iarbă”.
„există iubire în anotimpuri//am strâns iubire//din felinare aprinse de margini de drum”.
Ca o neîmplinire în viaţa asta, se leagă speranţa:
„poate-ntr-o altă viaţă//mă chemi să intru-n dorul tău//să am de unde curge veşnic”(Există iubire)
Lectura poemului „izvorul ce aprinde neruşinat felinare” îţi lasă prelinsă lacrima pe obraz, chipul bunicii fiind o acuarelă de o cromatică curcubeică. Aş aduce în pagină întreaga poezie, dar las cititorului plăcerea de a lăcrima.
Selectez doar:
cu riduri şi privirea caldă//bunica//îmi taie gândurile//...
 mi-e dor//de inocenţa rămasă lângă salcâm//
nu ştiu să mă găsesc printre flori//…
„chipul de pe piatra de mormânt//nu mai păstrează albul căldurii//zâmbeşte blând, ca un şaman care şi-a încheiat”.
– bunico//toate crengile s-au prăbuşit//
nu mai ştiu sădi pomi”.
Şi-am lăcrimat şi eu.
Poemul „ce gust are azi neprevăzutul” este în acelaşi timp şi o întrebare neretorică pe care şi-o pune poeta; despre gustul neprevăzutului de ieri, nu mai ştim nimic.
Desprinderea de „acest eu” pentru o  simbioză cu un alter ego: „un sentiment de beatitudine mă face nemuritoare//pentru o  zi//pentru o clipă// - versuri ce-mi amintesc de Hyperion al lui Eminescu, ori de Demonul lui Lermontov, ori, - ca să mă deconspir, - de Lucifer al meu,  poem de 202 strofe, în curs de apariţie, încercând a întregi o trinitate născută…de nimenea născută.
Universul poetic al Mariei Ileana Belean e cât un univers.                        
Poeta stăpâneşte atât figurile de stil, - tropii - , cât şi figurile de cugetare, de sintaxă poetică. Aş aminti, în frecvenţa folosirii, câţiva dintre tropi: epitetul, metafora, prosopopeea, comparaţia, dar şi sindetonul şi  asindetul, elipsa, interogaţia ori exclamaţia retorică, ca mijloace poetice de care se folosseşte orice poet.
   Epitete: „amurgul însângerat”, „seri albe”, „alb poem”, „frunze rănite”, „gândul aspru”, „liniştea duioasă”, „visul înfiorat”, „lacrima împietrită”, „aerul sculptat”, „vorbele şuierate”, „degetele oarbe”, „ramul adormit” ş.a.
  Metafore: “adăpostul zorilor//se clădeşte//
secetă de cer//în fiecare stâncă; „pădurea de cuvinte nespuse”; „cuvântul//zidit întors în vorbe flămânde//; „adierea care închină firul de iarbă//din vasul de lut; „pe creştetul efemerului//se aşterne lumina”.
Personificări: „seara îşi întoarce privirea”; „suspinul se face fluture”; „îndoiala se zbate în plasă”; „sărutul izvorăşte”; „chiciura//cu mâna cumpănă//întinde pânza”; „timpul//mângâie trupul//în care pulsez”; „minciuna bate din palme”; „timpul se dezbracă de timp”; „soarele//tremură de frig”; „înfloreşte lutul”;ş.a.
      Fire sensibilă, atentă la rosturile firii, cu mesaj direct ori subliminal, poeta Maria Belean dă sens şi scop şi ţel trecerii omului prin timp, lăsând testament urmaşilor că trebuie să lase în urma lor o urmă care să placă Dumnezeului ei şi-al nostru.
Ne-am interceptat virtual, în speranţa că într-o bună zi o voi îmbrăţişa-o concret şi prieteneşte.


                                Prof. Vasile Popovici
                          Membru LSR – filiala Iaşi









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu