Belean Maria Ileana
a descoperit virtuţiile cuvântului care poate conserva emoţia, care poate
vindeca nostalgii, care poate mărturisii despre trăiri nebănuite în viaţa unui
om. O întâlnire admirabilă cu cuvântul care zideşte. Temele cărţii mele erau şi
temele vieţii ei, trăirile din poemele mele se confundau cu trăirile sale. Ceva
s-a întâmplat în adâncul acestei fiinţe, frumos şi înduioşător, sublim şi
tragic, încât nu pot decât să treci cu înţelegere peste nesiguranţa sau
inocenţa unor rostiri. Dincolo de poezia pe care o conţine, această carte este
un document de viaţă, unul care confirmă că în fiecare dintre noi există
poezie, dar nu toţi o descătuşăm, nu toţi o eliberăm, mai degrabă o sufocăm
între atâtea tentaţii cotidiene
Prefaţa- Valentina Becart- Ingerii urcă la cer
Note de lector
Să am de unde curge veşnic...
În primăvara anului 2009 poeta Maria
Ileana Belean (pseudonim – Henrich Maria) publică
primul volum de versuri intitulat "Jumătate fără nume", editura
Nico. În anul 2012 aduce în faţa cititorilor un nou volum de poezie „Îngerii
urcă la cer”.
Iată cum o prezintă domnul Nicolae Băciuţ în prima carte care a
văzut lumina tiparului:
Belean Maria Ileana a descoperit virtuţile cuvântului care poate
conserva emoţia, care poate vindeca nostalgii, care poate mărturisi despre
trăiri nebănuite în viaţa unui om. O întâlnire admirabilă cu cuvântul care
zideşte. Temele cărţii mele erau şi temele vieţii ei, trăirile din poemele mele
se confundau cu trăirile sale. Ceva s-a întâmplat în adâncul acestei fiinţe,
frumos şi înduioşător, sublim şi tragic, încât nu pot decât să treci cu înţelegere
peste nesiguranţa sau inocenţa unor rostiri. Dincolo de poezia pe care o
conţine, această carte este un document de viaţă, unul care confirmă că în
fiecare dintre noi există poezie, dar nu toţi o descătuşăm, nu toţi o eliberăm,
mai degrabă o sufocăm între atâtea tentaţii cotidiene"...
În atelierul unde „singurătatea umple/ căuşul palmei/ cu
rămăşiţele şoaptelor” poeta şlefuieşte cuvinte
din roca dură a imaginarului – fiind într-o continuă căutare a nuanţelor şi
formelor poetice: „Ieri/ ne plângeam/ de prea mult alb/ Azi/ frunzele arse/
de lacrimi/ sărută pământul/ pe unde a trecut/ ca un vis/ umbra ta/ zilele
ascund/ la pieptul rănit/ cununa de spini/ a mai trecut o noapte/ de atâta alb/ îngerii
urcă la cer” (îngerii urcă la cer).
Privirea candidă, uimită nu poate înţelege risipa de „lumină” ce-i inundă
retina. „Ieri” era prea devreme pentru a sesiza – în vârtejul existenţei – şi
umbra ce lăsa răni nevăzute în fiecare gând care se dorea triumfător.
„S-a spus mereu că îngerii sunt dublul ceresc al omului.
Schelling, în Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelaţiei), îi
numeşte Potenzen (dynameis pe greceşte) ale sufletului omenesc, virtualităţile
lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale. Cu alte
cuvinte, suntem mereu însoţiţi de modelul nostru, de portretul nostru
îmbunătăţit. Şi suntem – sau în orice caz ar fi bine să fim – într-un dialog
permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele
noastre reperul aurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare este, îngerul aşează un cum ar trebui să fie. El conjugă
neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine
dacă am fi în condiţia lui.” (Despre îngeri - Andrei Pleşu).
Poeta prinde „în tivul hainei unui vers” aducerile
aminte când totul era „miere” şi „muguri” şi „amfore
fine-n primăvară pictau cerul infinit”…
Astăzi „paşii gândurilor” rătăcesc orizontul şi nu pot
vedea decât cum „lacrima serii/ învaţă să moară/ în palmă”… (Altă...
faţă a aşteptării).
Maturitatea expresiei artistice îşi pune amprenta asupra
versurilor cu rezonanţă impresionistă.
Păşind desculţă prin iarba plină de rouă, când soarele începe să
se înalţe la orizont, aceasta poate asculta „acorduri line”... mărturii
ale fuziunii cerului cu pământul: „Acorduri line/ păşesc desculţe,/ rănind
mai departe cenuşiul ulciorului.../ Copacul bătrân îmi era străjer/ de când
eram de-o şchioapă,/ acum e doar o amintire pe care o port în buzunar,/ să-mi
aline somnul.../ Gândul se frânge.../ Cu tine,/ împărţeam aceeaşi potecă/ nu
atingeam şoapta,/ doar firul ierbii,/ îl înclinam alene,/ eram liberi în clipe
de tăceri.../ Acesta era momentul care urca pe treptele sufletului/ pentru a-mi
fi mai aproape,/ mi-era frică să-l ating,/ nu erau cioburi.../ Dragostea/ ar
trebui sculptată sub pleoapă,/ pentru a nu fi oarbă...” ( Acorduri
line).
„Eram liberi în clipe de tăceri...” spune poeta
cuprinsă de nostalgia anotimpului neviciat de tumultul cotidian, de „orgoliul”
luciferic al omenirii – omenire condamnată să-şi poarte crucea grea a
„păcatului originar”. Scrierea este concentrată în metafore fecunde
cu profunzimi tulburătoare.
Experienţele trăite sunt
fructificate în versuri ce ating o treaptă înaltă de puritate şi
rafinament. Cuvintele – prinse într-un „joc” al imaginarului şi fanteziei
– se metamorfozează, curgând radioase în „fagurii” complexităţii
semnificaţiilor.
Dorinţa poetei de a se elibera de „ulciorul de lut” care se
fisurează, se degradează cu fiecare zi ce trece… este acerbă! Doar îngerii sunt eliberaţi de povara
„formei” şi a transformării. Cine n-ar tânji după o existenţă angelică… dincolo
de eroziunile şi cicatricele timpului?
Profunzimea revelatoare a adevărurilor lăuntrice îi deschide porţi
spre sferele abstracte, antrenând în ascensiunea sa, faliile rafinate ale
conştiinţei.
Acaparată de taina Cuvântului, aduce în lumină forme noi şi
stilizate ale expresiei poetice. De subliniat faptul, că întreg volumul stă sub
semnul căutărilor neobosite, şovăielilor, intensităţilor trăirilor, în care sângele
„arde” asemenea unui rug al suferinţei. Cu toate durerile care persistă pe
retină… ai senzaţia că întreaga lume este concentrată într-o privire candidă şi
tainică.
Încrezătoare în puterile imaginarului, eficace din punct de vedere
semantic, poeta caută în invizibil cu aceeaşi ardoare cu care primele raze ale
dimineţii străpung abisul şi umbra, provocând tainele universului… gata oricând
să-i subjuge întreaga fiinţă.
„Oricât am încerca să înţelegem suferinţa de orice natură, nu
vom reuşi, pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu depăşeşte setea noastră
nerăbdătoare de a găsi o explicaţie la tot ceea ce se întâmplă cu noi şi în
jurul nostru. Cum însă suferinţele şi necazurile sosesc vrând-nevrând în
existenţele noastre fragile, singura preocupare pe care trebuie să o avem
este găsirea sensului acestora sau, cu alte cuvinte, modalitatea de a trăi
pozitiv în mijlocul tuturor frământărilor şi durerilor inerente. Chiar dacă
existenţa noastră este marcată de anumite momente în care am spus „nu te
iubesc” când trebuia să spun „vreau să te iubesc”, iubind şi suferind cu
Cristos, veţi găsi un sens tuturor încercărilor, de orice natură”
(Iubirea şi suferinţa creştin-ortodoxă).
„lumina intră greu/ dar atâta timp cât cumpăr iluzii/ pentru zile
când nicio rază/ n-ajunge păsării prin ochi/ mă-nfrunzesc/...” (Pentru casa mea cumpăr iluzii).
Poeta îşi hrăneşte clipele cu iluzii, trăirile-i extatice căpătând
gravitate în faţa întrebărilor inerente despre soarta omului în lume. Umbrele lăsate de lucruri şi „pe
fruntea schilodită de aşteptare” sunt motiv de nelinişte şi meditaţie asupra
efemerului. Conştiinţa se ascute până la „ţipăt” disipat într-o curgere nisipoasă. Exemple ca: „atârnată
de umbra ta”; „aceea clipă previzibilă care planează alături de vulturi...”;
„şi o las dezbrăcată în verdele fals,/ mimând veşnicia...”; „adăpostul
amurgului/ se năruie”; „Viaţa/ se sfărâmă/ ziua/ părăsită/ de soare/ va lumina/ pasul meu/ etc. traduc starea poetei
aflată de veghe la vărsarea râului în nebuloasa timpului.
Spaţiile pure, învăluite în lumină şi slavă – sunt cele după
care tânjeşte neîncetat – aceasta trăind cu credinţa “oarbă” că – odată trecută
în „nefăcut” – în stadiul cel mai înalt posibil, adică de “înger”, nicio
suferinţă şi nici curgerea implacabilă a timpului nu vor mai putea să-şi pună
amprenta asupra Sinelui.
„Răspund singurătăţii:/ – Eşti singura jertfă în
oglindă,/ cum ar fi/ să-ţi smulgi pomii din rădăcină,/ să-ţi sădeşti ecoul
urmelor de la malul mării,/ să strigi:/ – Mă iubeşte lumina!/
Înainte să-i răspund inimii,/ îi aşez sub picioare un preş alb/ – Inimă,/ Ai intrat de mii de ori pe
porţile cerului,/ ai îngheţat de mii de ori în aburul vierii,/ nu-ţi lăsa
visul/ să zboare necontrolat,/ pune-i cununa de frunze în timpul meu!/
Mă-nverzesc lângă tine…” (Răspunsuri).
Găsim în aceste versuri „umbra” lui Holderlin, esenţe complexe ale
gândirii aflate în căutarea adevărului metafizic. Structura angelică este
evidenţiată chiar de titlul volumului „Îngerii urcă la cer”.
„aşterne în calea mea frunze,/chiar dacă sunt uscate,”...
Natura este mediul ideal, fundalul suplu care contribuie la
stările de reverie. În sânul naturii sufletul se află mai aproape de cer, de
armonia universului – comunicarea cu Divinitatea având toate drumurile
deschise.
Vrăjită de culori şi nuanţe abia perceptibile, poeta şi-a încercat
talentul şi în pictură. De altfel, pictează icoane pe sticlă, făcând parte din
anul 2003 şi din Asociaţia Artiştilor Plastici Mureş, participând
la numeroase expoziţii de grup, festivaluri, cu icoane pictate pe sticlă.
Scrierea răspunde exigenţelor estetice, elanul creator găsind
mijlocul de a depăşi anumite tipare.
Imaginarul poetei Maria Ileana Belean se caracterizează
printr-o adevărată fascinaţie a ancestralului, prin năzuinţa şi speranţa de a
regăsi “oazele” originale ale vieţii spirituale. Reîntoarcerea spre sursele
originale este adânc încrustată în fiecare gând: „m-aştepţi răbdător/ cu tava plină/ mănânc pe săturate/ din margine
de cer/ umbra unui înger/ sprijină ochii obosiţi/...” (Şi seara are haină)
Absorbită de mirajul după „paradisul pierdut”, aşterne pe
hârtie cuvinte cu valenţe de o rară frumuseţe, cuvinte ce aduc în faţa
cititorului nostalgia poetei după timpul când „ulciorul de lut” nu
pusese stăpânire pe spiritu-i „îngeresc”: „iubirea o înalţ în ochi/ braţele le întind spre desăvârşire/
tu-mi iei tot cerul inimii/ în palmă virtuţi de rouă cad/...” (Salsa – cerul inimii).
Cuvintele îşi împlinesc chemarea, versurile ţâşnind asemenea unor
izvoare bogate în sugestii. Lirismul ia naştere din gânduri primordiale,
curate, rafinate, metaforele oglindind lucrul migălos al poetei. Căutarea
divinităţii implică frământare „ore albe”de aşteptare, iluzii şi
frământări: „merg desculţă până la colţul casei/ privind cu jind drumul
care urcă şerpuind…”
În fiecare gând, în fiecare vers se conturează nevoia acerbă de
lumină şi sublim: „nu mai simt greutatea amurgului/ lumina îmi pune aripi/
mă voi prelungi/ peste strigătul fluturilor/ ca într-o strălucire/ te
recunosc!” (te recunosc!).
Poeta apelează adesea la memorie, la trecutul plin de amintiri şi
oameni dragi (bunica...) „Sunt paranoică oare/ că pe bunica o aşez mereu
în vârful ei?/ Ce să fac dacă ea are cel mai mult alb!/ Deschid ochii larg să-i
văd chipul,/ respiră...” (Vârful peniţei), încercând astfel să nu lase loc „vidului
existenţial” să pună stăpânire pe clipa prezentă – „drumul ei mă va
ademeni în somn / într-un jar nou născut/ luminii/ îi
aştern la picioare un preş alb/ îi pun nume de fruct/ peste
care aşez suspinul/…” (Stai, stai lângă
mine).
Fantezia atinge culmi înalte de manifestare. Suspinul după
iubirile ce şi-au pierdut candoarea şi frumuseţea este silenţios, abia auzit: „te
văd parte din zori,/ stele-mi prinzi pe tâmple,/ tăceri atârni dincolo de râu,/
fără să întrebi/ dacă şi mâine va ploua cu aceeaşi putere.../ Sărut/ adăpostul
crinilor/ din fiecare ungher al jurămintelor,/ cu speranţa/ că de
azi/ voi intra în ploaia ta,/ să am de unde curge veşnic.” (Voi intra în ploaia ta!)
Dincolo de „tăcerea toamnei”, de „cuvântul obosit”
şi de „timpul care trece/ pe lângă umbrele/ răsfoite-n/ firul de lumină/…” dincolo de
tablourile în nuanţe gri, dincolo de orice ezitare, stă de veghe „visul”, acest
minunat dar care te poartă într-o lume miraculoasă.
În „vârful peniţei flămânde” rămâne credinţa, că
odată cu risipirea nopţii, primii zori vor fi martorii renaşterii
fiinţei: „umbra nopţii/ şuieră descătuşată/ strânge/ ultimele zvâcniri/ pentru aduceri aminte/ sub mantia ei/
aerul alb/ prevesteşte/ încolţirea ierbii/…” (Vae soli).
Coloana de sprijin a întregului volum este timpul, „ochiul”
impasibil care nu tresare la suferinţa şi dispariţia omului. Senzaţiile de
rostogolire şi destrămare întreţin şi accentuează stările de teamă şi tristeţe.
Melancolia pală nu duce spre prăpastia disperării. Lumina apără de puterea
întunericului, de abisul nevăzutului. Poeta este conştientă că, fără o
deschidere spre transcendent şi o comunicare cu spaţiul celest totul s-ar
destrăma, s-ar pierde în haosul nemărginit.
Sensibilitatea trăirilor şi limbajul rafinat frapează prin paleta largă a
disponibilităţilor sugestive: Tu şi Eu „dezbracă-mă/ de gânduri/ cum
toamna dezveleşte/ ramul de ani/ vestind venirea serii// dezbracă-mă/ de
oameni/ de chipurile lor/ văzute doar de tine/ mă ajuţi/ să buchisesc/ frunza
care cere ajutor// îmbracă-mă/ cu primele cuvinte june/ timid le aşez pe
frunză/ în plutirea-i de vals/ le duce-n patru zări/ numai/ Eu şi Tu/ însetaţi/
la marginea lumii.”
Estetismul suav este impregnat cu aerul tare al munţilor, cu
parfumul dimineţilor de primăvară. Poeta îşi doreşte o viaţă
sacră, atemporală, nesupusă
schimbărilor.
Volumul de poezie „Îngerii urcă la cer”, semnat de poeta Maria
Ileana Belean,
în care „privirea se strecoară/ printre contururi”... stă sub
semnul plenitudinii şi purităţii – cu rezonanţe profunde în conştiinţa
cititorului…
Valentina
BECART
Mai 2012
BORIS MARIAN Mehr
Copacul bătrân îmi era străjer - Maria Ileana
Belean
„Copacul
bătrân îmi era străjer
de când eram
de-o şchioapă”
Citesc de
circa un an poemele postate de Maria
Belean pe diverse site-uri și mă conving că
scrisul ei se înscrie în miraculoasa sferă a poeziei. În ciuda unei
inflații
de texte care se doresc poezie, atât în
presa tipărită, cât și pe Net, vocea autoarei se face auzită, fără ostentație,
aplomb, etc. Am rugat-o să-mi trimită un grupaj liric pentru a constata și
existența
unui spirit autocritic, fără de care orice autor riscă să cadă în banal. Un
grupaj cu totul reușit, încântător și
cu totul valabil, sub aspect artistic.
Sinceritatea
poetei este însoțită de o cultură poetică și
de pasiunea de a se exprima. Voi
argumenta această opinie prin citate alese la întâmplare, dar care o
plasează între poeții de valoare.
„când ai întors privirea/pe urma
şoaptei/s-a-nnoptat…ploaia piaptănă pasul dintre timp şi fericire”…„ Se întorc
amintirile din funii de vise, gândul deşiră margini de cer… timpul mângâie trupul
în care pulsez, las iarba să crească … opaiţul arde visul infiorat, culege
fructul din ramul adormit, sărutul pluteşte în aer”…„ stratificati între noapte
şi zi ochii nasc fluvii singur timpul
cânta la vioară…înfrângerii îi pun nume de migdală” …„timpul care trece pe lângă umbrele
răsfoite-n firul de lumină ca un sărut
izvorât din singurătate,se preling pe corzile chitarei...timpul bate mătănii la
căpătâiul meu..clopotul vesteşte trecerea fericirii îţi sorb ultima lacrimă, să pot stinge în
mine ultimul dangăt”...„plouă pânza ţesută cu greu două gânduri îşi lasă mireasma de duminică la prag stropi
limpezi buzele aprind de ce fugi licărind?”…„ degetele oarbe descoperă clipa,
respir cu privirea încruntată, umbra visului s-a închis
interzis”.
Se pot cita
poeme în întregime, spre satisfacția reală a
cunoscătorului de poezie. Ce aduce nou Maria Belean
? Fiecare om este o lume, poetul este un
Univers. Se aude în poezia acestei autoare
ritmul cosmicei iubiri, a suferinței
umane într-o tăcere de gheață
care ne înconjoară pe noi, unicii purtători de suflet, credință,
rațiune
într-un Infinit necunoscut. Cred că
poeta are un drum de străbătut, la acest stadiu ea se prezintă cu un condei de
aur și
o inimă nobilă. Aștept cu bucurie
afirmarea ei prin cărți și
poeme puse în fața
noastră, a iubitorilor de frumos și puritate. Succes,
Maria Belean!
BORIS MARIAN
Mehr
Mariana Dobrin
În
cartea aceasta - căutare de semne benefice, de laborioasă descifrare a unor
sensuri ascunse, capabile să remedieze nonsensurile existenţiale, discursul
liric patrunde în abisul metafizicii. Temele de ieri dispar, pentru a face loc
unor texte în care irumpe fervoarea, forţa liricii ajunge zbucium, iar unghiul
vederii eului poetic se întoarce spre înăuntru, spre oglinda spartă în bucăţi a
sufletului, din care poeta, cu o smerenie fără egal, culege, tristeţi şi
chemări, de care geana lacrimii sale se încarcă. Astfel, am putea spune că
poezia Mariei Ileana Belean recompune preludiul unui mare sentiment pierdut, care
nu poate fi nicicum estompat, deoarece el sîngerează asupra-i prin memorie, prezent ca o rană eternă.
Valoarea cărţii sensibilei poete vine din asumarea totală a unei
experienţe trăite, din confruntarea cu problematicile existenţiale.
Mariana Dobrin- Membru al Ligii Scriitorilor
Ovidiu Cristian Dinica
Autoarea se
joacă domol cu eternitatea, dăruind timpului sensibilitatea trăirilor și limbajul rafinat al poemelor, în care
sensurile dau putere sufletești cititorului si îl încurajează să-și ridice aripile spre cer.
Succes
Maria!
Ion
Lazăr da Coza
Dincolo de naşterea unui copil, nu cred să existe un lucru mai sublim ca
făurirea unei cărţi! Femeia, purtând în pântec un mugur de viaţă, merge la
medicul specialist pentru a afla evoluţia fătului. Bucuroasă este când află că
totul e bine, însă nimic nu poate egala primul ţipăt de viaţă al
nou-născutului, primul gângurit, primul zâmbet. La fel e şi cu poetul/poeta – scriitorul,
în general – care, publicând fragmente din opera sa prin reviste, află că
„fătul” e viabil, totuşi ce poate înlocui bucuria de a strânge la suflet o
carte – cartea sa! – pentru ca apoi să-i dea drumul în lumea largă? Aflându-mă
printre privilegiaţii care au citit în manuscris acest volum, ies în agora şi
dau de veste tuturor: „Copilul” poetei Maria Ileana Belean zâmbeşte
frumos!
cartea a fost publicata azi 05. 07. 2012 in revista
Radio Metafora din Seattle,WA,U.S.A
Goga
Gr.Constantin
Maria Ileana Belean dezvaluie pliurile personalitatii cu accent ascutit in spirit, grav in inima si circumflex in imaginar, ground-ul ei este Doamna, underground-ul Poeta, oglinda oglinjoara ii arata ca este cea mai frumoasa, cand Metafora seduce Cuvantul, inelul de logodna fiind ritmul, altarul e versul si templul poezia...
Cronică la o carte
„Îngerii
urcă la cer”
„Orice
s-ar spune, în şirul de secole,
de la
poeţi poţi şi ţi-e îngăduit să aştepţi impulsu-rile în stare să reaşeze omul în
inima universului, să-l abstragă pentru o clipă din aventura sa distrugătoare,
să-i aducă aminte că există pentru orice durere şi orice bucurie din afară un
loc care se poate desăvârşi la infinit, un loc al hotărârii şi al ecoului”.
(André
Breton)
Un loc al hotărârii l-a dobândit prin
talent şi trudă asiduă, poeta Maria Ileana Belean căreia i se poate încredinţa
atestat de consacrare pe arealul literaturii române contemporane. Dacă nu e
imposibil, atunci e anevoioasă această escaladare spre vârf de Ciomolungma, nu
oricui accesibilă. Asemenea alpinistului, e nevoie de cutezanţă, de mult
„antrenament”, de motivaţie, dar înainte de toate de darul dat în datumul tău:
îl ai, ori nu-l ai; dacă-l ai, atunci, străduieşte-te să îl foloseşti spre un
ţel, un scop, un sens, căci:
„orice
om cuminte face ceva în vederea a ceva, şi acest ceva este o limită, căci
scopul este un hotar.
Atunci,
dacă există un astfel de scop ultim, este exclus un proces de devenire la
infinit, iar dacă nu există un asemenea scop, nu va mai exista cauza
finală”(Aristotel, - Metafizica, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1965,
pag. 97).
Poeta Maria Ileana Belean îşi deschide
volumul cu poemul „Îngerii urcă la cer”, poem de titlu; nu pot apercepe
motivaţia care a îndemnat-o să-şi numească poemul, aşa, bănuind doar o
substanţială încărcătură conotaţională şi o simbolistică aparte, până la
subliminalul eului, greu de ajuns şi intuit.
Cititorului grăbit ori neavizat ori puţin
elevat, îi poate scăpa nuanţa, simbolul, conotaţia, ideea, esenţa, lecturând cu
oarece neglijenţă pe care nici el însuşi nu şi-o bănuie că ar sălăşlui în el.
De teama unui fiasco ingrat, nu m-aş
încumeta la a-mi face părere.
Şi totuşi, calitatea mea de fidel cititor
al poetei, mă-ndeamnă la reflecţie.
Îngerii urcă la cer pentru că acolo e
locul lor, nu printre pământenii care au adunat în ei tot răul universal,
printre oameni care se hăituiesc între ei, se autodevorează precum furnica
buldog şi se plâng apoi de durere, întristare şi suspin, - cum ar zice
sacerdotu’, - dom’ popa.
De
acolo, ei ne veghează şi ne zâmbesc. Dacă vor; dacă pot, dacă au cui, dacă au
pentru ce şi cine.
Primul cuvânt din prima poezie a
volumului este „singurătatea”. Dacă n-aş fi citit în prealabil cartea, s-ar
isca în mentalul meu, nu o întrebare, ci o precipitare de a evalua eronat acel
ceva din citatul de mai sus al lui Aristotel.
Volumul, odată început, te duci cu lectura
până la capăt; ajungând la capăt, simţi nevoia de a continua cu volumul al
II-lea pe care, neavându-l, mai citeşti încă o dată, iar oricine ştie că o
lectură reluată, adaugă noi frumuseţi, redescoperind ce nu ai reuşit din prima.
Şi mai descoperim o poetă autentică ce
scrie bine, o poetă care încearcă consacrarea, a cărei operă să se înscrie în
circuitul de valori, în axiologia artei.
Volumul de poezii „Îngerii urcă la cer”, -
lăsaţi-mi părerea neştirbită - , este un manual lirico-epico-
erotico-filozofic, acceptând părerile pertinente ale distinşilor cititori ce
vor foileta, motivaţi de actul culturii de care neamul nostru are atâta nevoie,
ca de aer, apă, foc, pământ, - grecul numind elementele, - apeyron.
Primul tristih al poemului mi-a fost ca
primele fire desfăşurate de pe suveica Penelopei, încercând să-şi ţese pânza.
Al doilea trisih începe cu „azi”; un azi
perpetuu, un azi care vine din viitor, aducând cu el mistere pe care le vom,
ori nu, descifra, care vine ca un oracol al sibilinelor, neputincioşi a ne
împotrivi, ca un joc al stereotipiilor, în care inefabilul, inexorabilul se va
produce, ca o sentinţă divină, irevocavilă şi fără drept la recurs.
„zilele ascund//la pieptul rănit//cununa de spini//a mai
trecut o noapte//de atâta alb//îngerii urcă la cer”.
Într-o lume bezmetică care simte zvonul de apocalipsă,
îngerii trebuie să urce, iar noi vom coborî în dedesubturi, de unde vom da ori
primi un telefon cu „număr de interior”, - cum spunea regretatul Adrian
Păunescu.
Poeta abordează
responsabil, marile probleme ontologice la care nu vom primi vreodată, în viaţa
asta, răspunsuri la întrebările pe care şi le pune poeta, cu obsesie până la
obstinaţie.
Poeta iubeşte viaţa până la sublim, până la propria-i
risipire în eul ei, înainte de toate, fiind o extrovertită.
„dragostea// ar trebui să fie sculptată sub pleoape//pentru
a nu fi oarbă”. Iată o imagine poetică ce nu ar fi putut închipuită în mentalul
meu!
Verbul „ a fi” revine ca un leitmotiv într-o confesiune de
credinţă:
„există iubire//în dimineţi evadate din noapte//în lumina
care deschide uşa spre firul de iarbă”.
„există iubire în anotimpuri//am strâns iubire//din felinare
aprinse de margini de drum”.
Ca o neîmplinire în viaţa asta, se leagă speranţa:
„poate-ntr-o altă viaţă//mă chemi să intru-n dorul tău//să
am de unde curge veşnic”(Există iubire)
Lectura poemului „izvorul ce aprinde neruşinat felinare” îţi
lasă prelinsă lacrima pe obraz, chipul bunicii fiind o acuarelă de o cromatică
curcubeică. Aş aduce în pagină întreaga poezie, dar las cititorului plăcerea de
a lăcrima.
Selectez doar:
„cu riduri şi privirea
caldă//bunica//îmi taie gândurile//...
„mi-e dor//de inocenţa rămasă lângă salcâm//
nu ştiu să mă găsesc
printre flori//…
„chipul de pe piatra de
mormânt//nu mai păstrează albul căldurii//zâmbeşte blând, ca un şaman care şi-a
încheiat”.
„– bunico//toate
crengile s-au prăbuşit//
nu mai ştiu sădi pomi”.
Şi-am lăcrimat şi eu.
Poemul „ce gust are azi neprevăzutul” este în acelaşi timp
şi o întrebare neretorică pe care şi-o pune poeta; despre gustul neprevăzutului
de ieri, nu mai ştim nimic.
Desprinderea de „acest eu” pentru o simbioză cu un alter ego: „un sentiment de
beatitudine mă face nemuritoare//pentru o
zi//pentru o clipă// - versuri ce-mi amintesc de Hyperion al lui
Eminescu, ori de Demonul lui Lermontov, ori, - ca să mă deconspir, - de Lucifer
al meu, poem de 202 strofe, în curs de
apariţie, încercând a întregi o trinitate născută…de nimenea născută.
Universul poetic al Mariei Ileana Belean e cât un
univers.
Poeta
stăpâneşte atât figurile de stil, - tropii - , cât şi figurile de cugetare, de
sintaxă poetică. Aş aminti, în frecvenţa folosirii, câţiva dintre tropi:
epitetul, metafora, prosopopeea, comparaţia, dar şi sindetonul şi asindetul, elipsa, interogaţia ori exclamaţia
retorică, ca mijloace poetice de care se folosseşte orice poet.
Epitete:
„amurgul însângerat”, „seri albe”, „alb poem”, „frunze rănite”, „gândul aspru”,
„liniştea duioasă”, „visul înfiorat”, „lacrima împietrită”, „aerul sculptat”,
„vorbele şuierate”, „degetele oarbe”, „ramul adormit” ş.a.
Metafore: “adăpostul zorilor//se clădeşte//
secetă de cer//în fiecare stâncă; „pădurea
de cuvinte nespuse”; „cuvântul//zidit
întors în vorbe flămânde//; „adierea care închină firul de iarbă//din vasul de
lut; „pe creştetul efemerului//se aşterne lumina”.
Personificări:
„seara îşi întoarce
privirea”; „suspinul se face fluture”; „îndoiala se zbate în plasă”; „sărutul
izvorăşte”; „chiciura//cu mâna cumpănă//întinde pânza”; „timpul//mângâie
trupul//în care pulsez”; „minciuna bate din palme”; „timpul se dezbracă de
timp”; „soarele//tremură de frig”; „înfloreşte lutul”;ş.a.
Fire sensibilă, atentă la rosturile firii, cu
mesaj direct ori subliminal, poeta Maria Belean dă sens şi scop şi ţel trecerii
omului prin timp, lăsând testament urmaşilor că trebuie să lase în urma lor o
urmă care să placă Dumnezeului ei şi-al nostru.
Ne-am
interceptat virtual, în speranţa că într-o bună zi o voi îmbrăţişa-o concret şi
prieteneşte.
Prof. Vasile
Popovici
Membru LSR – filiala
Iaşi
pag 12-13
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu