. Pe limba acestui timp nădejdea este tot mai mică,
de ea trebuia să ai grijă că de un talisman,
să-i dăruiești conduri aurii...

sâmbătă, 26 aprilie 2014

îmi biciuiesc fața

cu voce tare 
 din cartea în care ai îndesat 
 cuvinte haimanale
 ucise la fiecare încercare de a scrie o silabă
 ploi…
 ploi line roze
 scurse din buzunarul plin de la răsărit
 unde te-ai încăpățânat să-ți ridici casa
 nu ai știut 
 așa
 nu ai știut că te poți răni în propria-ți stăruință
 dar știi că nu mă pot ascunde
 poate doar să te privesc mai târziu
 când vei vrea să împletim dragostea 
 pe divanul din mijlocul lacului
 fără să mai luăm privirea din urmă
 tovarăș
 doar atunci ploile învață să ucidă
 cățărând cu furie de rochie tăcerea cuvintelor
 învață să învie tinerețea mărului

 uzi

 ascultăm respirația lacului

niciodată nu voi rămâne fără cuvinte

chiar dacă îmbrățișarea lor întârzie în vreun bar netot
 dintr-un cartier fără stradă
 tot vor ajunge pentru nupțiala îmbrățișare
 dacă va fi pentru ultima oară tot o vor face
 nu oricum
 nu stângaci
 cu tălpile șterse bine de praful rău famat
 (fără gheața din paharul de Cola)
 caldă
 aburindă
 
 stai stai lângă mine
 să privim drumul pe care l-am urcat
 cuvinte înșiruite de-a stânga albului
 
 nu mai zâmbești
 invoci bătrânelul din tine prea devreme
 nu lăsa ca privirea-mi flămândă să urce singură
 ultimele trepte
 doar așa vom afla ce căutăm 
 cu mâinile lipite de prea multe cuvinte
 nespuse nu pierdute
 ne strivesc
 suntem mai bătrâni cu două versuri
 mai singuri decât un poem care încă nu ne-a născut
 mai urâți
 mai mici
 și
 nu m-ai întrebat niciodată dacă eu sunt aceea 
 care nasc cuvinte
 răspunsul se aude seara
 plutește lin

 pe masa ta de scris 

învăț să trăiesc

fără nevoia de tine
 de rostogolirea printre flori de dor
 am învățat că sălciile pot lua locul părului
 mâinilor întinse a rugă doar spre răsărit
 singur poemul îl vei ține treaz
 și eu
 să-i simt cordul pulsând în jurul ursulețului de pluș
 (mai tare decât cununa de spini în genunchi)
 ținându-ne sufletul strâns în versuri 
 ne arde la fel fiecare atingere
 în care dorul săruta fiecare literă dintr-o răsuflare pecetluită în doi
 
 în ochii străvezii ai jucăriei luna de gheață e palidă
 prinde culoare doar seara
 în odaia unei cărți împărțind litere pare 
 singurul martor ne aprinde candela suflând în cărbuni
 în ochii-i verzi cordul are formă de vară și ploi
 îmbrățișați într-o barcă pe lac
 printre desișuri sălcii și lilieci
 luminița se mișcă strengară
 doar atât
 o să am grijă de Labuș
 să nu fure ochii ursulețului
 să nu adorm
 
 când sunt singură cu nevoia de tine

 poemul tău mă ia de mână 

iubește-mă

 acum
 aici
 ca și cum ar fi pentru ultima dată
 iubirea nu-mi poate 
 cuprinde infinitul
 pasul fără urmă
 
 strigă-mă
 mai tare
 să-ți aud vocea
 ecoul pierdut 
 în gura golului meu
 prelins tandru pe firul de gând
 în eternitatea cenușei
 din candela stinsă

 clipesc
 
 atinge-mă
 să-ți arăt ce frumos răsare soarele
 ce frumos înviu
 iederă din Amazon
 
 pentru prima dată
 timpul își încetinește pasul
 pentru că

 ai înviat  

vineri, 11 aprilie 2014

există

 un vechi mit
 în ceea ce privește începutul
 noul
 Maharishi se retrage la umbra muntelei Sfântului Semn
 pentru a spăla durerea din inimă
 așezată curmeziș în calea nenorocului
 pentru a venera râurile scurse prin toate jurămintele
 aruncate
 prea devreme
 prea târziu
 în fluvii învolburate
 reci
 
 eli eli
 
 la capăt de drum
 cu genunchii aproape de gură
 înlătur pletele rebele
 negre
 ude
 care cresc nestingherite din albul prea alb al soarelui
 în albul prea alb al sufletului
 
 tare mult aș fi dorit să rescriu viața
 cu sânge de dor
 dar mă dor neputințele
 încolțite-n tivul pernei
 fecioare
 neroade
 
 privirea goală privește cum mă tragi necontenit 
 de poala rochiei albe
 mulată nerușinat pe sânii palizi
 
 zâmbește
 am renunțat la mine
 la trup
 la timp
 auzi
 zâmbește începutului 


 înainte să adorm 

golul

din mine-și îmbracă sutana
 golul acela rămas după ce măslinul rămâne fără flori
 frunze
 pace
 
 șuierul singurătății s-a lipit de colțul eșarfei
 doar
 pânza albă așteaptă să-i cânt
 în culori cât mai vii
 respirația lebedei

 adulmec legătura firavă dintre noi
 obosită
 mai trage șoaptele după ea
 
 mirele meu
 cu veşmântul de pene
 retrage-ți la marginea cărării
 păsările deșirate-n culori gălăgioase
 sau tăcute
 căci un doi nu e
 nu va fi
 -un ritual dus până în punctul 
 în care s-au ciocnit atingerile mereu rănite-
 decât o margine de cer
 mereu amenințată de căderi
 
 golul crește
 un altfel de alb în os
 aici
 unul și niciunul
 îmi va mângâia tâmpla
 

 tu când te luminezi 

să nu mă chemi

în plimbările tale nocture
 oricum voi veni
 așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns
 - Maia, ești predestinată să însoțești îngerii
 lumina ochilor tăi va sfărma pietre
 în zborul veșnic 
 cu răbdarea mai mare 
 decât a miriștei în așteptarea ploilor
 a orașului însetat de pașii liniștii
 
 o să cred
 că în podul palmei tale
 cresc nopți albe
 într-un șir lung până la stele
 în care 
 doar eu îmi voi despleti părul
 doar ție îți voi arăta
 ce gură frumoasă am
 șoptind rugi
 de dor
 
 privește-mă
 să nu adorm
 
 nu voi ști niciodată
 cum îți place să te numesc
 seara ești fir de cer
 prevestind tandru
 prin pețiolul fiorului ce doarme
 artificii
 în zori
 ploi
 care spală urma de sărut
 
 vin și deseară
 să nu mă chemi
 nu pierd nicio noapte de ceară
 îngenuncheată de flacără ei




te vindec de iubire

de setea istovitoare ascunsă-n cerneala
 prelinsă iar și iar în lungi poeme
 dacă vrei
 
 te vindec de neiertare
 dar iubite 
 n-o lăsa să coboare asupra noastră 
 freamătul din ochii ei
 ne-ar ciuguli rodul iubirii
 la fel cum noaptea mușcă din zi 
 și nici mii de mâini înfipte în pământ n-o pot opri
 la fel cum necunoașterea din ochii tăi
 nu poate desena un inorog cu floarea în dinți
 pe strada Principală
 aduc imaginea din urmă 
 de voi mai avea putere
 să recunoască desenul
 pictat anume pentru tine deasupra pernei
 
 te vindec de rănile
 pe unde intră nestingherite femeile străzii
 odată
 de două ori
 doar până lângă
 ideea de a fi o creație a Lui
 nu voi renunța la pașii din față
 la timpul de pe margini
 
 odată vindecat
 vei alerga zăpăcit
 cu iubirea atârnată de un zmeu 
 alb 
 "mulțumesc pentru floare"
 te va găsi rezemat
 de altă poezie

depărtarea

slăbește firul sevei în fiecare zi
 împart pâinea porții
 urciorul este gol spre mâna întinsă
 
 visul…
 
 privesc odaia plină
 la colțuri macii respiră
 doar ei cunosc sensul iubirii
 tangoul
 toate viețile pe care le doresc 
 stau îmbulzite în mine
 … mor
 
 le dau drumul
 ca plămânii să respire
 să nu moară de frig
 sau cald
 
 depărtarea îmi intră în oase
 acum
 nu mi-e teamă că rămân fără buze
 atingeri

 mere