. Pe limba acestui timp nădejdea este tot mai mică,
de ea trebuia să ai grijă că de un talisman,
să-i dăruiești conduri aurii...

duminică, 9 martie 2014

tare mult mi-am dorit un semn



întindeam durerea până la lună și înapoi
 mă voia
 ardea
 așteptam să mă întrebi
 dacă mi-e frig
 să-mi învelești umărul
 cenușiul privirii
 
 zâmbesc
 durerea o adopt ca stindard al supraviețuirii
 al respirației
 al gândului întors veșnic înspre lobul urechii stângi
 acolo rătăcesc carnea vie a cordului
 iar și iar
 …nu simți

 zeii dictează
 cine se procopsește cu un pled rupt
 cât să-i ajungă colțurile
 mâini îmbrățișate
 tare mult mi-am dorit să ajung în amintirea ta
 să-mi iubești pașii
 cu durerea unui munte în cădere
 iubește dorul
 iubește amintirea
 în nodul ei stau răstignită


crezi că nu știu



că acest zbor este amăgire
 știu
 dar nu-i pot rezista
 este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb
 până și gândurile-i sunt albe
 privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare atingere
 când prinzi și tu de ea
 una din jumătăți va rămâne să scoată apa din dogoarea nisipului
 următoarea este departe
 dacă există
 
 sunt o Fata Morgana din stânca nădejdii
 îți pieptăn câlții ninși
    trupul muribund
 
 tu știi asta
 știi să tragi de munte să faci loc clipei să dea buzna
 poporul tău să fie sceptru la poarta degetelor
 să împarți bilete
 alb pentru aură
 nimb
 albastru pentru pasul din față
 sub tălpi muguri
 
 totul și nimicul
 tremurul
 prind viață
 urcă
 urcă
 nu mai sunt trepte
 pământul e grăunte
 mareea crește sub pleoape un altfel de râu
 … iubite
 nu fi trist
 imensitatea dorului
 carnea lui vie
 nu știe să facă diferența
 între cădere 
 sau zbor


vioara cântă



ce frumos cântă
 știu că o auzi 
 ne sincronizăm perfect pașii
 nu știu să cer mai mult
 … iertare
 fiecare atingere a gândului
 deschide alte porți
 porțile tăcerii poartă chipul tău
 eu nu sunt Dionis spuneai
 nici eu Sheherezada
 dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct
 
 fluturi
 ploi
 cea mai puternică 
 dovadă a înfloririi este tăcerea
 
 nu pot 
 nu vreau să mă lepăd de zborul 
 unicului zbor
 unicul
 înțelegi tu
 care mi-a atins buzele
 cutreieră iubite tăcerea
 nu uita
 să o iubești picătură cu picătură
 pe ritmul aceastei melodii 

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

în zori



 luna trece cu fața spre mine
 mă vede atârnată de îngrădiri
 "este așa bine"
 îmi mângâie pletele
 
 din patul meu o văd mică
 oricât mă întind să-i simt mirosul
 să-i ating perfecțiunea
 minciuna cu pipa atârnata de arșița buzelor
 bate din palme
 
 nu știu tu
 dar jumătatea lui doi
 așa de mult dorește să alerge cu mâinile întinse
 peste pașii tăi
 încât se rănește mereu de tăișul cuvintelor de vină
 cu pielea sidefie chircită
 luna e tot mai mică
 sau așa o văd eu
 
 mica mea lume
 aude ce frumos cânți trupuri albe în flăcări
 sculptezi zâne
 
 poate una dintre ele
 duce pe umăr chipul meu