nu vezi
că nu ai atins niciodată umbra
nici măcar cu gândul
nu ai cum să-i simți
pielea
tremurul
nu o poți învia
nu tu
aseară am întors fața
lunii
senzația stranie a
liniștii îmi trage umerii prin frunze
lăstari
târâș
nu mai știe
dacă ai pierdut-o
sau te-a pierdut
pe limba acestui timp nădejdea este tot mai
mică
de ea trebuia să ai grijă că de un
talisman
să-i dăruiești conduri aurii
niciodată nu m-ai întrebat dacă eu sunt aceea
în rochia albă lungă până la marginea frunzei
cu doruri țesute-n chelin
acea tu a ta fără chip
se perinda ca la talcioc cu fluturii la sâni
ai tăi
coconi care din crisalide se pierd
de aceea îi ține pe toți
la piept
nu știe care sunt
vii
nu știi
care sunt eu a ta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu