Încă sunt copleșită de evenimente și de tot ceea ce este nou. Arynn este aievea, Arynn trăiește!
Aș putea să plec acasă doar cu puterea gândului dar aleg să merg pe jos, ca frigul să muște din fața și mintea supraîncărcată. Dau arbuștii și frunzele la o parte și ies din peșteră. Liniștea este adâncă, doar câte un zgomot de animal sălbatic sau vreo pasăre nocturnă se aude strident. Închid ochii și respir ușurată.
- Ajutorrrr!
Ca trezită dintr-un vis realizez că strigătul de ajutor este unul real și plin de durere. O fi vreun pasager al zborului rămas în viață?
Înaintez în direcția de unde s-a auzit strigătul. Vizibilitatea scăzută nu-mi dă prea mari șanse de a găsi pe acel cineva, dar mă bazez pe instinct. Înaintez cu greu printre vegetația bogată și mă opresc. Nici nu respir pentru a auzi încă odată acel strigăt. E liniște. La un moment dat se aude un gemăt înăbușit. Deși era doar la câțiva metri, doar acum zăresc ceva alb. Înaintez repede într-acolo, și stupoare, un bărbat leșinat, pulsul mic și înghețat. Știam că în asemenea cazuri modul de operare cât mai scurt este vital. Îl prind de mână și îmi doresc din tot sufletul să fiu acasă. În câteva secunde mă aflu în mica încăpere, îl așez cu greu pe canapea și nu mică îmi este uimirea când văd că acel bărbat nu este altcineva decât bunul meu prieten: Zimir. Îi pun o pernă sub cap și o pătură groasă, pornesc focul în șemineu și pun de un ceai. Caut plante medicinale cu efect revigorant și valeriană, termin ceaiul și pun la răcit. Ce caută Zimir în pădure?
Încerc să leg evenimentele. Zgomote ciudate se aud de afară, știam că nu sunt în siguranță. Caut geanta și i-au câteva din plantele cumpărate de la Tania, pentru a fi protejată, le amestec și le împart în toate cele patru colțuri ale camerei. Termin ceaiul și încerc să-i dea câteva sorbituri lui Zimir. Trece o oră și nu-și revine, mă îngrijorez.
-Zimir!
Îi pun mână caldă pe față și frunte.
-Zimir!
Îi ridic puțin capul și încerc să-i dau o gură de ceai. Zimir începu să respire mai cu viață și să-și deschidă ochii.
-Zimir ce m-ai speriat!
- Unde sunt?
- Ești la mine acasă.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu vorbi, o să-ți povestesc totul. Acum odihnește-te.
Cu mișcări tandre îl înveli și el nici nu voia altceva în aceste momente la care nici măcar nu îndrăznea să viseze. Era în patul Anyei, ea îl mângâia și era așa bine. Că o străfulgerare își aminti că se rătăcise.
- Cum m-ai găsit?
- Ai avut mare noroc că am trecut pe acolo, ce căutai în inima munților, nu-ți dai seama de pericolele care te pasc? Puteai să mori!
În acele momente simți în vocea ei disperarea. Nu putea trăi fără ea.
- Anya, te iubesc așa mult. Secretul tău va fi bine păzit.
- Ce secret?
- Am citit însemnările tale, chiar dacă nu înțeleg pe deplin mi-am dat seama de reușitele tale.
Preț de câteva secunde nu pot scoate nici un cuvânt, nu știam ce știe așa că am testat terenul.
- Nu am secrete.
- Bine, dacă nu vrei să-mi spui, nu te oblig, dar să știi că sunt alături de tine, secretul tău este bine păzit și nu voi spune nimic nimănui.
Zimir se încruntă că un copil mic căruia nu vrei să-i dai o înghețată. Din instinct zâmbesc, îl cuprind și simt că pot să am încredere în el.
- Vorbim dimineață, acum odihneștete, arăți că naiba.
Îngropi un sandwishi cu de toate și îl hrăni, bău ceaiul și adormi ca un prunc.
- Noapte bună Zimir.
Nu-i mai răspunse.
La geam zgomotele nu conteneau, nu știu cu ce mă confrunt. Mă chircii în fotoliul îngust și încerc să adorm.
Mă trezesc și deschid ochii. Este ziuă, razele jucăușe își fac loc prin perdeluța subțire de in. Toate mă dor, încerc să mă ridic, mă întind. Zimir doarme. Ies în curte, este liniște și rece. Iau găleata și cobor la izvor. Mă aplec după apă și în acel moment o mână ieșită din apă mă apucă cu putere de încheietură și mă trage, încep să țip, m-a luat prin surprindere. Cad în apa rece și mă scufund. De ce este pârâul așa de adânc dacă eu îi vedeam mereu albia? Deschid ochi, o să mor… concentrează-te! Un calm nepământesc curge în fiecare celulă, închid ochii și eliberez o energie care mă aruncă la suprafață, mă trezesc în apa adâncă doar de o jumătate de metru. Straniu și periculos! Apa altădată limpede și cristalină este tulbure. Ies la mal, nu mă pot obișnui, este totul așa nou, greu, dar totodată fascinant. Mă întorc acasă cu găleata goală. Mă schimb de hainele ude. Zimir doarme. Cum să-i spun eu așa ceva? Oare va înțelege? Lacrimi fierbinți îmi brăzdează fața, o descărcare negativă care îmi face bine.
- Anya!
- Zimir, ești bine?
- Da, mulțumesc!
Văzu fața răvășită și știa că se întâmplase ceva grav.
- Anya, ce s-a întâmplat?
Îl priveam și nu puteam să-i spun nimic
- Haide, sunt prietenul tău. Îți mulțumesc pentru tot.
- Sunt bine. Doar că uneori sunt copleșită de evenimente.
Privirea de o sinceritate dezarmantă mă făcu să cedez. Lacrimile pornesc necontrolate.
- Bine.
Mă strânge la piept protector, mă simt așa bine.
- Nu știu de unde să încep, s-au întâmplat așa multe într-un timp așa scurt încât nu sunt capabilă să le asimilez pe toate.
- Te rog frumos liniștește-te, este timp.
- Zimir, poftim!
Se uită la palmă goală și stupefiat nu înțelegea nimic, întrebă:
- Ce să văd?
- Este sufletul meu, din acest moment ți-l încredințez ție, ești singura persoană care vede dincolo de zare, ești singurul care poate păși alături de mine. Poate fi o alegere bună sau nu.
- Anya, sunt alături de tine, te iubesc.
Ochii scăldați în lacrimi dezvăluiau întreaga sinceritate de care era capabil un om.
- Și eu țin la tine mult.
Nu pot rosti acele cuvinte simple, te iubesc… Printre sughițuri și poticneli dapăn firul povești fără a omite nimic. Admirația și uimirea se putea citi pe fața lui, mai mult trecea cu ușurință de la o stare de uimire la frică și neîncredere, de la iubire la ambiție și ajutor. Din acest moment am știut că am un partener de încredere. Îmi îndepărtă câteva șuvițe de pe față și îmi sărută fruntea, vraja ne cuprinse și ne priveam parcă pentru prima oară cu adevărat.
Sună strident telefonul:
- Zimir, unde naiba ești!
- Köhler, sunt la un pahar de vorbă cu Bramanya, cât de curând cobor muntele.
- Mă lași ca pe jar, vrei să fac infarct?
Închise telefonul fără să aștepte răspuns. Zimir simți supărarea și frustrarea șefului, era îngrijorat. Îl priveam și trăiam trăirile lui, bătălia care se da în sufletul lui.
- Zimir, nu poți periclita imensitatea evenimentului în sine, cel puțin nu acum.
- Știu, trebuie să plec.
Confirm decizia din privire, el înțelege și se pregătește în liniște.
- Să ai mare grijă de tine, încă nu știi sigur cu ce confrunți, nu știi să te aperi, un lucru este cert, ai încredere în înstinctul tău, în inima și lumina din tine. O să revin cât de repede pot.
- Să ai grijă și tu, să mă suni, acum am telefon.
- Săptămâna viitoare sosește echipa, o să ai curent. Vorbim la telefon și să nu uiți că te iubesc mult.
O strânge la piept și se îndepărtă cu pași repezi, este fericit, este uimit, este nefiresc de optimist și încrezător în viitor.
Azi este 16 iunie 1990, o zi superbă, o zi care se întrece prin ea însăși în a creea splendori de o rară frumusețe, splendori materiale și spirituale greu de atins. Deschid cartea și caut o rețetă de protejare permanentă, sau cel puțin de avertizare. Mă simt neajutorată și descoperită. Paradisul în cultura multor popoare are o frumusețe copleșitoare, făurit din cele mai rare metale cum ar fi aurul și argintul, solul este de șofran iar pietrișul din perle și rubine, fiecare cu un nivel energetic ridicat care conferă siguranță și protecție. Toate imperfecțiunile din planul material și spiritual sunt îndreptate și dorințele sunt îndeplinite prin puterea minții și sufletului. Mă ridic și caut cu disperare într-un cufăr vechi un pandantiv de care mi-am adus aminte, al bunicii. Împăturit într-o bucată de pânză albastră, trecerea anilor nu ia știrbit frumusețea. Cele nouă rubine așezare simetric într-un cerc în care trona soarele, iar în partea de sus ca o adăugare un cap de dragon care sugerează supremația, puterea și curajului celui ce o poartă. Pandantivul era legat de un șiret din piele de cerb. Îl pun la gât, într-un săculeț pun mosc și salvie pe care le ascund cu grijă în buzunar. Închid ochii și îmi doresc să fiu în peșteră, drum care nu a durat mai mult de câteva secunde. Arynn doarme. Paloarea din obraji nu a dispărut, îi simt zbaterile de supraviețuire, dorința de a câștiga și lupta cu salvarea fiecărei picături de sânge. Pun în pahar puțin ceai și îi dau să bea, mai mult să-i ud buzele. În jur lumânările sunt pe terminate, le schimb, îl iau pe Arynn de mână și aștept. Gândurile îmi rătăcesc aievea prin toate colțurile peșterii, deodată fără voie privirea îmi rămâne într-un punct. Mă ridic și fac câțiva pași atentă la un desen anume, unde arhanghelul Mihai s-a bătut cu forțele răului, în număr de șapte, i-a învins cu sabia lui de foc câștigând încrederea Zeilor și respectul semenilor fiind ridicat la rangul de sfânt. Oare să fie coincidență că alesul poartă tot numele Mihai? O altă fotografie îl reprezintă pe Arhanghel de mână cu un zeu, o unire a mâinilor pentru a închide poarta întunericului să nu mai poată intra și alți demoni. Interesant… Răspunsurile sunt aici, cu cât caut mai mult descoper mai multe… Odată dacă au fost distruși și poartă închisă, cine le-a dat drumul și de ce? O durere cumplită de cap, menită să-mi aducă în cartea minții mai multe amintiri, îmi dezvăluie încă un secret…Văd un sat undeva lângă un schit, unde sătenii duceau ofrandă unui zeu sau demon în fiecare zi un om, sângele lui era menit să-l țină mereu tânăr și frumos… scene de groază se desfășurau într-un scenariu greu de descris, în aceste momente nu aveam de unde să știu că era o premoniție, nu știam că de fapt era o scenă din viitor și de fapt era prima încercare, primul demon care trebuia anihilat și închis în grota umbrelor, poarta deschisă spre o gaură neagră. Aici magnetismul era foarte ridicat iar vârtejul înghițea totul… Tore, Arynn… cat durează, am nevoie de voi!
Așa trecu o zi, două, nouă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu