Simt tristeţea liniştii,
ca o gură de Coca-Cola rece,
când
străbate ce a rămas în trup
după moliile vampir.
Au luat chiar şi uscăciunea golului lăsat de marele ospăţ.
Primăvara mai pierde odată
în cântărirea lăstarilor şi a gorunilor bătrâni.
Memoria acestor gânduri încolăcite în jurul pieptului
nasc un periplu poetic, dureros de real...
Las aceste trăiri să se târască sub gardul alegerii,
şi trec în alta...
Băiatul râde.
Ochii mari, verzi, oglindesc cerul.
Bătăile inimii se ung cu miere,
oblojind fiecare rană (nemaiştiind numărul lor)
cu un colţ din zâmbetul lui...
Nu are să ştie niciodată
că nu pot fi iarnă, fără cuib în suflet
deşi,
las ca oameni fără chip
să treacă false atingeri peste mine,
doar el reuşeşte să petreacă
fiecare baton de ciocolată,
peste crăpăturile de piatră ale inimii.
Nu mă mişc de pe canapea
de frică să nu sară căldura acestei trăiri,
dar,
nu-mi amintesc câte clipe sau zile sunt între ele,
şi dansează neruşinat la flacăra lumânărilor,
într-un singur suflet,
într-o singură viaţă,
destul cât să simt
că mai sunt...
Am să le tai piscul.
Atunci voi şti că lumina şi întunericul,
albul şi negrul,
au şanse egale la cenuşiul lumii.
În palmă,
frunza este mai mare ca ieri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu