ca un shaman în plină
meditație conturând ambiguități
privirea-i goală se
umple de adâncuri
albe
albastre
negre
nu le mai putea distinge
căldura
după sensuri
erau doar proaspete
șerpi nemișcați pe
pământ
elegant încovoiau iarba rupând
tăceri
odată am învățat și eu
să aplec iarba
în melodii unice
muzică de Bach
competiții mereu pierdute
maia știa cel mai bine
să stea lângă ziduri
mereu în aceeași cămașă
neagră
picioarele goale
speriată de verdele rece
mușchi și licheni îi
alunecă pe frunte
atingerile rochiei de
voal și brocart
nu o mai recunosc
șarpele privește orhideea
care-și smulge singură
petalele
în reverberații
de senin
cu ce se mai poate
măsura
nisipul din ziduri
publicată în revista online
Noi,Nu,,10.03.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu