Întroducerea

Mai sus la capătul drumului se vedeau semeţi trei castani. Sub ei un băiat cu părul negru citea îngândurat. La un moment dat râzând strigă:

- Luisa, grăbeşte-te! Ştiam eu că nu trebuia să te ascult pe tine!

   Surâsul lui avea ceva diabolic.

   Mă străduiam să ţin pasul cu el, dar picioarele deveneau din ce în ce mai grele.

- Aşteaptă-mă, îl implor. Te rog...

  Urcând privirea mi se înceţoşa. În urechi îmi rămăne un sunet ca de zurgălăi, "trebuie să-l ajung!" dar când privesc mai atentă, băiatul dispăruse. În locul lui era un bătrân cu dinţii mari, murdar, dar cu acelaşi râs schilejit pe faţă care se holbă la mine ţuguidu-şi buzele într-o strâmbătură cum nu-mi mai fusese dat să văd, apoi începu infernul. Se ridică în picioare, începu un strigăt de suferinţă ce străbătu uliţele satului de la un capăt la altul.

   Mă trezesc brusc din coşmar. Telefonul de lângă pat sună strident; buimacă ridic receptorul:

- Alo!

- O caut pe Luisa Munteanu, rosti o voce de femeie.

   Mă ridic într-un cot şi încerc să-mi dau seama cine este...nu-mi era cunoscută vocea.

- Eu sunt...Luisa Munteanu.

   Nu-mi puteam limpezi gândurile. Din instinct privesc ceasul. E 5.15 dimineaţa.

- Trebuie să vorbesc imediat cu dumneavoastră!

- Cine sunteţi?

- Numele meu este Bramanya Meel. Nu mă cunoaşteţi, dar eu vă ştiu.

- Da? încerc să mă concentrez. Sunteţi sigură că eu sunt persoana cu care doriţi să vorbiţi?

- Sunteţi profesor la Universitatea Petru Maior? Aţi scris o carte despre particulele discrete şi iniţiere în experienţa mistică?

- Doamnă Bramanya, dumneavoastră ştiţi cât este ceasul?

- Doamnă Munteanu, va rog frumos să mă scuzaţi. Trebuie să vedeţi ceva, nu pot spune mai multe la telefon.

   Închid ochii, duc receptorul la piept şi în semn de înţelegere oftez îndelung. Când scrii asemenea cărţi te aştepţi la fel şi fel de reacţii venite din partea cititorilor care vreau cu tot dinadinsul să le explici fel şi fel de pasaje şi relatări. Dar la 5 dimineaţa? Încerc să-mi stăpânesc nervii şi pe un ton politicos întreb:

- De unde aveţi numărul meu de telefon?

- De pe blogul dumneavoastră.

   Gata, m-am enervat. Ştiu sigur că nu am afişat numărul de telefon, deci minte.

- Trebuie să discut urgent cu dumneavoastră!

   Trântesc telefonul, mă prăbuşesc la loc în pat, pun perna pe ochi. Visul pe care tocmai l-am avut îmi invadează mintea. Un sentiment de teamă mă cuprinde, nu mai pot dormi. Fără niciun chef îmi pun halatul şi cobor la parter. Abia jos realizez că nu mi-am luat papucii de casă. Atât de singură într-o casă atât de mare!

  Pregătesc o ceaşcă de cafea mare, fără zahăr şi dau drumul la televizor. Primele raze ale soarelui îmi scăldă faţa arămie. Cafeaua pune în funcţiune neuronii, plec la baie, dau drumul la apă la duş, fără voie îmi văd chipul în oglindă. Imaginea este palidă ca o fantomă, fantomă îmbătrânită, îmi spun, sub această mască muritoare pulsează un spirit tânăr.

   Deşi nu era o frumuseţe în stilul clasic, la cei 40 de ani, era o prezenţă plăcută, cu şarm şi puţină severitate, cum îi stă bine unui profesor. Ochi căprui, mari, pătrunzători, buzele un adevărat atu. Mică la înălţime (1.60, 58 kg), fără efort este mereu o prezenţă agreabilă, prietenoasă, cu un suflet mare. Cunoscuţii o consideră o enigmă, uşurinţa cu care trece de la o ţinută rigidă, (adeptă a disciplinei stricte) de pe coperta revistelor de cultură şi specialitate, la o persoană care stă întinsă pe iarbă, cu ochii închişi ascultând cum creşte iarba. Preţuia aşa mult timpul liber, încât câştigase din partea studenţilor, respect şi drag.

   Un zâmbet de linişte se aşeză pe faţă...După un duş revigorant aleg cu grijă ţinuta de zi, mă fardez discret şi mă îndrept spre ceaşca de cafea. Dau drumul la calculator să verific emailurile. Privirea rămâne îndreptată spre orizont. Un sentiment de singurătate strânge pieptul într-o durere surdă: "Şi eu vreau să mă ţină cineva la piept!"

   În timp ce stau cu privirea pierdută spre geam, liniştea din casă fu întreruptă de zgomotul calculatorului. Cu un gest de lehamite, deschid emailul, clatin din cap resemnată: "O, Doamne! iar cincizeci de mesaje?" Iau cana goală, o duc la bucătărie şi revin. Un mesaj imi captează atenţia, îl deschid… are attach o poză… o descarc... chipul proaspăt primeşte o culoare lividă, simt cum întreg universul se prăbuşeşte, un văl de greaţă mă cuprinde...

    Imaginea de pe hârtie înfăţişează un bărbat frumos, înalt, avea ceea ce numesc o atracţie magică, tuşe argintii în părul castaniu bogat, ochi căprui pătrunzători, zâmbetul... zâmbetul care mă înmuia mereu.

   E VIU, e viu...bângui, simţindu-mi inima bătând cu putere, dar nu se poate!

   Cu mişcări lente privesc ca hipnotizată chipul bărbatului care părea aşa fericit, relaxat.

  Într-o fracţiune de secundă simt că nu mai am aer şi mă aşez pe scaun. Sună iar telefonul.

   Tremurând, ridic receptorul.

- V-am captat cumva atenţia?

- Da...Poate vreţi să-mi explicaţi.

- Am încercat să vă spun mai devreme, trebuie să vorbim.

- Cum m-aţi găsit totuşi?

- V-am spus deja.

   Ceva din vocea străinei îmi spunea că nu glumeşte.

- Trebuie să ne vedem, insistă aceasta. Această problemă nu o putem discuta la telefon. Hotelul meu se află doar la douăzeci de minute distanţă. E urgent.

   Nu-mi puteam desprinde privirea de la bărbatul care mă privea până în măruntaiele cele mai adânci.

- Bine, am să vin.

- Mi-am luat libertatea să trimit o maşină după dumneavoastră, spuse vocea. Va ajunge în câteva minute.

   Un mit străvechi al gândului, confirmă în "a fi" sau "a nu fi" ideea mult măcinată de-a lungul anilor. Privirea-mi rătăceşte absentă dincolo de geam. Razele jucăuşe ale soarelui îmi amintesc ce frumoasă este viaţa. Aşa trebuie să gândesc, e sloganul meu. Această raţiune de a fi îmi este răsturnată de această veste care căzu ca un trăsnet. Micul univers pe care-l creasem cu atâta migală s-a răsturnat. Cuprinsă de un sentiment ciudat de entuziasm, spaimă şi curiozitate, pornesc spre ieşire. Încui şi păşesc hotărâtă spre noi orizonturi.

   Azi este o nouă zi şi se pare că un nou capitol începe în viaţa mea.