Febra examenelor
a început fără prea mari emoţii în comparaţie cu emoţiile plecării
la oraş. Prima dată când mă gândesc cu spaimă la acest lucru. O să fiu departe
de Mihai…
simt în piept o durere surdă. Mă întristează gândul
spontan şi sincer, încât încep să mă simt vinovată. Cineva care ştie iubi cu
adevărat poate experimenta voluptatea, oricât de neînsemnată ar fi atingerea
trupului celuilalt. Oare pentru mine posesiunea devine neînţeleasă şi
complicată? Degeaba… gândul începe să mă frământe, fără să ştiu că o să mă
urmărească de-a lungul vieţii.
Este seară.
Mă gătesc să ies
în sat la o îngheţată, în speranţa că îl voi întâlni pe Mihai.
Peste câteva
zile plec la Timişoara. Tensiunea se simte în casă: pregătirile, bagajele pentru mine, pentru rude, totul trebuie să fie
perfect.
- O să ne fie dor de tine, dar trebuie să-ţi faci un
viitor.
- Da, bunico. Vocea mea sună absentă şi goală. Vrei să-ţi
aduc o îngheţată?
- De vanilie, se auzi vocea bunicii.
Pe drum începură
să mă asalteze grijile. Deodată simt o mână pe umăr, tresar: este Mihai.
- Salut, Luisa.
- Salut, am răspuns bâlbâit, nu eram în stare nici măcar să mă
ascund în spatele cuvintelor.
- O să pleci.
Cuvintele băteau ca
un clopot, un strigăt disperat de ajutor.
- Da, vineri după-masă.
Am luat
îngheţată şi ne-am întors spre casă.
- Pot să-ţi scriu?
- Bineînţeles, o să-mi
facă plăcere.
Speram că prin
scris să ne fie mai uşor să ne exprimăm sentimentele. Întâlnirea a fost scurtă,
dar încărcată emoţional.
M-am îndreptat
spre portiţă, moment în care a ieşit bunica.
- Luisa, nu-l chemi pe Mihai la o limonadă? Mihai nu a
mai aşteptat invitaţia şi ne-am strecurat în casă. Bunica deja avea pregătite
două pahare pline de suc proaspăt şi rece. Ne-am aşezat la masă şi conversaţia
a decurs plăcut.
- Bunico, putem să jucăm rummy la mine în cameră?
- Mergeţi copii, nu daţi muzica prea tare.
Am ajuns amândoi
în cameră, într-o veselie, râsete şi bună dispoziţie. Muzica în surdină,
liniştea care vorbeşte, magia momentului ne apropie într-un sărut tandru. Ochii lui
nelămuriţi erau umezi, adânci, clătinaţi uneori de o lucire caldă. Îi văzusem altfel până atunci, poate pentru că încă nu ştiam cum
să-i privesc. Asta mi se pare cel mai greu lucru de învăţat în contemplarea
iubitului, să ştii cum să-i priveşti
ochii, cum să-i interpretezi. Prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare
în extaz? Îl cuprind aproape fără să-mi dau seama, mi se părea peste putinţă de
închipuit că s-ar mai putea repeta o asemenea uluitoare îmbrăţişare. Dar din
mângâierea simplă şi întreagă în braţele lui, înţeleg cât de desăvârşită este
trăirea noastră, împreună aceeaşi aşteptare, împreună acelaşi dor. În această
stare de euforie, pierd durata timpului, nu ştiu sau nu-mi mai aduc aminte când a început, cum s-a dezlănţuit, cum se
transformă.
Şi totuşi, din
această stare tulbure se desprinde un sunet, un cuvânt, o notă muzicală care
îţi rămâne necontenit în minte, fără să te mire precaritatea sau nesemnificaţia
ei.
Din această îmbrăţişare
s-a născut un cuvânt: "pereche" care m-a obsedat în următoarele zile.
Ştiu doar că această tandră şi pasională îmbrăţişare a născut brusc în mine,
cuvântul "pereche".
Aproape fără să
respire, s-a oprit. Rămase mult timp cu privirea aţintită spre mine, aşteptând
parcă să se întâmple ceva.
- Ce-mi faci tu mie?
Fără niciun
cuvânt, ieşi din casă grăbit.
Îl aştept preţ
de câteva minute, mângâind încet cu palma colţul scaunului pe care a stat rezemat. În zadar…
Acest moment a fost unul desăvârşit în
dragostea
noastră.
După o noapte
agitată, gândul e nisip. Retrăiam iar şi iar aceeaşi vrajă, de frică să nu o
pierd. "Ce-mi faci tu mie!", încă îmi sună ca o declaraţie atât de
pură de dragoste.
- Luisa, este nouă, hai la masă!
- Vin!
De ce îmi simt
inima grea?
Mâine plec. O
ultimă noapte petrecută acasă, urmată de intrarea mea într-o altă etapă a
vieţii. Dar de ce nu sunt entuziasmată? Oare să fiu pusă inconştient în faţa
unei alegeri prea grele?
Ziua trecu fără
prea multe incidente şi fără să-l văd pe Mihai. Nu-mi pot
imagina să fiu la 600 km distanţă de el. Înfrigurată fără
să fie frig, stau ghemuită în patul mic rece şi dintr-odată neprimitor.
Doamne, ajută-mă să-mi limpezesc sentimentele, dorinţele,
ajută-mă să fac alegerea corectă!
- Luisa! se aude ca prin vis
vocea bunicii.
Este târziu!
Liniştea
interioară fu brusc întreruptă de realitate. Azi plec. Nici măcar razele care
îmi înviorau faţa dimineaţa, nu mai sunt. Afară este la fel de mohorât, se
anunţă o zi închisă. Desculţă, calc pe preşurile ţesute cu drag de bunica, traversez
camera şi ajung în bucătărie. Bunica era o fire blândă, credincioasă iar ochii
verzi parcă întăreau statura de semeţie pe care o afişa involuntar.
La şase seara
aveam tren personal cu care plecam până la
Luduş. De acolo aveam rapidul Iaşi-Timişoara supranumit şi trenul
groazei, deoarece întotdeauna era supraglomerat.
De ieri aveam pe
buze o întrebare sau o dorinţă, dar nu am găsit momentul potrivit să o întreb până
acum:
- Bunico, poate să vină Mihai cu mine la Luduş?
Aşteptam încremenită
răspunsul. Se uită la mine parcă nu ştiu ce am zis, dar faţa i s-a luminat.
- Da' bine zici. Aşa ştim că te urci în siguranţă în
rapid. Mătuşa Magda te aşteaptă în gară la Timişoara.
Liniştea, voia bună
mă acaparează, măcar vom fi împreună câteva ore.
Timpul trece
incredibil de repede când ai ocupaţie. Aşteptam să vină Mihai să-i spun vestea.
În jur de trei după-masă, a apărut să-şi ia rămas bun.
- Mihai, vrei să vii cu mine până la Luduş?
- Pot?
- Da.
- Vin, cum să nu?, eu nu am îndrăznit să-ţi propun, mă
bucur.
Îi priveam ochii deveniţi sticloşi.
- Ai terminat de împachetat?
- Da. Un geamantan, o geantă mai mică şi bagajul de mână.
Nu era puţin, dar
acum aveam ajutor.
- Bun, plec şi eu acasă, să mă pregătesc. Ne vedem mai
târziu.
- Bine, te aştept.
Îmi iau rămas-bun
de la bunica, de la mama şi fratele meu mai mic. Pe mama o văd mai rar, din cauza serviciului. Este asistentă la
spitalul comunal. Tata a murit când aveam 12 ani. Bunica se ocupă mai mult de
noi. Toţi mă îmbrăţişează. Nelipsită este şi vecina care plânge
mocnit.
- Luisa, să ai grijă de ţine!
Mihai mă ajută
cu bagajele şi urcăm în tren. O parte din mine parcă se rupe. Nu eram sigură
unde să încadrez acest sentiment ciudat de frică, ambiţie, curiozitate, regret.
Destul este că mă devora până la leşin.
Fără să vorbim
prea multe pe tren, ajungem în Luduş. Mihai scoate tichet de viteză şi aşteptăm
rapidul.
- Luisa!
- Mihai!
- Spune tu, am zis eu.
- Ştii, nu mă prea pricep la cuvinte, dar mi-ai schimbat
viaţa, modul meu de a fi şi de a vedea, dintr-o altă perspectivă, viaţa. Pentru
asta îţi mulţumesc.
- Mihai, acelaşi lucru pot să ţi-l spun şi eu...
Nu mai pot scoate o
vorbă. Un nod se pune în gât şi sunt gata să plâng. Trag aer în piept să-mi
revin, nu vreau să vadă Mihai. Norii negri erau din ce în ce mai aproape şi
vântul deveni
puternic vestind furtună. Simt cum inima aproape încetează să mai bată. Se ridică de pe băncuţă şi se
aşază în faţa mea, pe vine. Îmi ia mâinile amândouă în mâinile lui şi le
săruta cu drag.
- Draga de tine...
Prima dată când îi
văd ochii înlăcrimaţi. Este picătura care umple paharul. Niciun suflet de om nu
putea rămâne insensibil la această privire de miel rănit. Lacrimile au început să-mi curgă pe faţă, nu le mai
puteam controla.
- Luisa, priveşte partea bună a lucrurilor, vei face o
facultate.
În micul nostru
sat era un eveniment să facă cineva facultate. Dar acest lucru , vocea blajină
a lui Mihai nu reuşeşte decât să-mi amplifice starea. Fluierul trenului rapid
care intră în gară cu viteză întrerupe vraja creată între noi. Mihai mă strânge
la piept cu tandreţe şi mă sărută pe frunte.
- Îmi eşti aşa dragă...
Nu pot scoate
nicio vorbă. Îl privesc cu drag şi durere. De ce doare?
Găsesc numărul
vagonului şi urc. În scurt timp îmi găsesc şi locul. Îl privesc pe Mihai pe geam. Privirea lui şi ochii
înlăcrimaţi îmi rămân întipărite în minte ca un tatuaj, iar şi iar... Îi fac cu
mâna.
Dimineaţa la şase
ajunge rapidul în Gara de nord a Timişoarei. Tuşa Magda mă aşteptă împreună cu
verişoara mea. Este mai mică cu doi ani ca mine. Frumos îmbrăcată cu haine scumpe, mă gândeam eu. O cheamă Clementina. Avea părul blond, uşor ondulat. Purta ochelari şi aparat auditiv. Mă
primesc călduros, încarcă bagajele în portbagaj şi pornim pe străzile şerpuite
ale oraşului. Este prima oară când sunt în Timişoara.
Ajunge fata de
la ţară la oraş. Prima impresie când am intrat în apartament a
fost:"trebuie să fie bogaţi!". Este prima dată când vedeam cum arată
o baie, o maşină de spălat rufe sau vase. Mă simţeam o cenuşăreasă, de fapt tot
timpul şederii mele acolo m-am simţit aşa. Ulterior aveam să aflu că aveau un
restaurant, un laborator de prăjituri şi un autobuz care făcea curse regulate
în Serbia. Mi-a arătat camera. Era mică şi elegantă, cum nici nu visam. Am despachetat.
Nu mă simţeam bine. Era prima data când îmi era ruşine cu hainele mele.
A doua zi am
plecat în oraş, m-a dus tuşa la coafor şi cumpărături, am fost în piaţa mare,
până seara am fost frântă. Una peste alta nu a fost aşa rău.
- Cum a fost, Luisa?
- Bine!
- Las' că n-o să ai timp să-ţi fie dor de casă!
Mi-a surprins
privirea neîncrezătoare.
- Mâine mergem la facultate să te înscriu. Ai emoţii?
- Nu, am răspuns hotărâtă. Eram sigură pe mine, alte
îndoieli mă măcinau, alte ziduri şi mări de trecut.
- Bine. Noapte bună.
- Noapte bună tuşă Magda.
Acesta era
momentul meu de linişte, să rămân eu cu eu, să pun în balanţă temerile. A fost
prima dezorientare din multele pe care o să le am.
A urmat o noapte
de luptă cu nehotărârea, ascultând ritmul acela neuitat al apei pe acoperiş.
"Îmi eşti aşa dragă!", vocea parcă era lângă mine. Acum pot să plâng
în voie. Lacrimi calde îmi brăzdau faţa. Nu ştiu când am adormit, nu ştiu unde
sunt, nu ştiu ce să fac...
- Luisa, trezeşte-te!
Buimacă, mă
străduiam să cobor cu picioarele pe pământ, mai bine zis cu mintea.
- Bună dimineaţa!
- Neaţa, pregăteşte-te, plecăm.
În câteva minute
eram gata, gata de a descoperi lucruri noi, de a păşi...
Contemplu pe geam blocurile, aleile, tramvaiul, totul
este nou pentru mine. Ajungem la facultate. Mă înscriu la mate-fizică. Mă
fascina îndeosebi fizica moleculară şi ceea ce ţine de mister şi necunoaştere,
fizica cuantică.
- De ce fizica, Luisa?
- Nu ştiu, dintodeauna mi-am pus o mie de întrebări despre
spaţiu-timp, este ceea ce îmi place şi vreau să fac.
Mătuşa mă privi
cu un aer blajin şi tind să cred că şi cu mândrie.
- Vreau să-ţi cumpăr o rochie nouă, dacă accepţi.
Am dat afirmativ
din cap şi un surâs de mulţumire îmi încununa chipul.
Mă aşteptam ca timpul examenelor să fie mult mai tumultuos şi
emotiv, dar spre surprinderea mea, totul a decurs în linişte. Examenele le-am
luat cu note foarte bune, fiind printre primii zece. Mătuşa era fericită.
- Luisa, vreau să fac ceva pentru tine drept răsplată, să
fie şi pentru ai tăi o surpriză.
Fără să vreau am
afişat un zâmbet ironic. Rezultatul examenelor mă face să fiu mai încrezătoare,
mai sigură pe mine.
- Ascult, tuşică.
- Plecăm acasă la tine cu maşina, toţi: eu, unchiul tău şi
Clem.
Faţa mi s-a luminat,
am sărit de pe scaun:
- Ura! Este cel mai
frumos cadou. Mulţumesc, tuşică.
Din instinct o cuprind şi
o sărut
apăsat
pe obrazul drept.
O să ajung acasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu