Clopoţelul sună strident. Este luni, iar gustul dulce mentol
îmi stăruie încăpăţânat pe buze. Mihai este
iubirea vieţii mele, atât de frumos, atletic, părul ondulat, tipul acela de
bărbat care face ca fetele să întoarcă capul după el. Cămaşa roşie îi accentuează privirea seducătoare.
- Scoateţi o foaie de hârtie!
Trezită brusc
din visare, nu-mi pot stăpâni un zâmbet de mulţumire, binenţeles nu a trecut
neobservat de profesorul de matematică.
- Luisa, eşti cu noi?
- Da, tovarăşe profesor.
Profesorul Jucan era unul din cei mai iubiţi profesori, recunoscut
prin devotamentul şi ataşamentul faţă de elevi. Îşi dorea să se realizeze
fiecare.
Odată afişat
subiectul pe tablă, toţi eram concentraţi la foaia de control. Pentru mine era
o joacă rezolvarea exerciţiilor, fiind una din cei şapte elevi de liceu care făceau parte din cercul de matematică. Eram
suficient de pregătită pentru Politehnică. Nănaşii mei vroiau să fac facultatea
la Timişoara, cică:"Lăsa-ţi fata la noi să o scoatem din satul acesta din
capăt de lume!" Se întrezărea un viitor strălucit. Dar se pare că destinul
avea alte planuri.
Am terminat
lucrarea, după o verificare riguroasă o pun pe masă. Mai sunt cinci minute. Un val de căldură îmi invadează corpul, sărutul
fierbinte îmi controlează mintea. Mă las pradă amintirii atât de blajine şi
luminoase. Sunt îndrăgostită…
Ieri a venit Mihai la noi să-i ceară bunicii permisiunea să-l
însoţesc la film. Pe marele ecran este filmul"Omul şi
Fiara", o producţie indiană. I se adresă
respectuos:
- Sarut mâna, tanti Anica. Rulează
la cinematograful din oraş un film
minunat. Aş
dori s-o iau pe Luisa cu mine.
Bunica îl plăcea
pe Mihai, chiar dacă în străfundul sufletului ei nu era împăcată. Îşi dorea
altceva pentru nepoata ei.
Este un tânăr înţelept, responsabil şi muncitor. Îl ştia de
când era în scutece, vecin cu noi doar la câteva case distanţă.
- Mergeţi Mihai, dar la ora zece sunteţi acasă.
Un zâmbet de
satisfacţie şi fericire îl acapara. Nu rămâneau neobservaţi bujorii care-şi
făceau cuib în faţa mea. Îmi luă mâna…în acel moment mii de ace simt în stomac.
- Vin să te iau Luisa, plecăm cu trenul de şase. Privirea
lui mă soarbe, îi citesc parcă gândurile, dorinţa…îi sunt dragă…
Pe atunci nu
aveam baie, doar un lighean în care încălzeam apa pe soba veche, dar în acele momente viaţa simplă de la ţară, era plină
de atâta împlinire, dragoste şi frumos. După o baie fierbinte, îmi usuc părul
la soare. Este cald, iar vântul care adie încetişor, grăbeşte uscarea... cârlonţi se ridică pe umeri. Farduri nu erau, cel puţin nu
ştiam de aşa ceva, nici nu aveam nevoie. În schimb aveam o rochie de mătase
fără mâneci, cu volane, mulată pe corp, roşie cu floricele în degrade, săndăluţe albe de imitaţie (chiar nu conta), puţin parfum de trandafiri pe care mi-l făcuse cadou
nănaşii, cumpărat din contrabandă de la sârbi.
Eram gata.
La portiţă apăru
Mihai. Cămaşa roşie cu mâneci scurte îi venea perfect. Ginşii îi făcuse rost
tot pe sub mână. Era mândru de ei, nu avea oricine. Înalt, cam slăbuţ la cei 23
de ani.
Am avut timp
câteva clipe să-i studiez faţă proaspătă, zâmbetul acela flămând şi timid, ca
şi cum m-ar fi găsit după o lungă, deznădăjduită despărţire ,”oare ştie
gândurile mele nearse, nemistuite? Nuuuuu!” în acel moment cred că am
roşit...
- Luisa ţi-e bine?
- Da...bunico, noi mergem.
- Mergeţi cu bunul Dumnezeu, dragii mei copii!
Mă luă de mână
şi am
plecat.
Biletele au fost cumpărate din timp. Ne aşezăm cuminţi
pe scăunele
albastre. Eram mai mult atentă la gesturile lui Mihai
decât
la film. Orice atingere îmi punea imaginaţia la încercare. Mă
cuprinde cu braţul
de umeri, precaut, neştiind la ce reacţie să se
aştepte din partea mea. Lipsa reacţiei mele îl încurajează. Atât de multă
tandreţe mă face să-mi doresc să nu mai mă trezesc niciodată, este aşa bine, degetul arătător îmi mângâie încet faţa.
Mă-ntorc.
Privirile se
intersectează. Gândim acelaşi lucru fără curajul de a
spune ceva, poate nici nu era nevoie, inimile noastre
dansau pe aceeaşi melodie,
ce mult aş fi vrut să mă sărute...
Filmul s-a terminat, luminile s-au aprins, iar noi cu pasi mărunţi ne îndreptăm spre
ieşire. Nu mă lasă de mână nicio secundă, parcă să nu irosească preţul
atingerilor, o înlănţuire de sentimente şi dorinţe.
Ajungem la timp
acasă.
Timpul petrecut împreună se apropie de sfârşit. În faţa portiţei ne oprim stingheri, ocolindu-ne privirile „vreau să mă sărute”…
- Luisa, sper că te-ai simţit bine. Aceste câteva ore
petrecute cu tine au fost magice.
Îmi luă mâna şi din
instict sau drag o săruta.
- Ştii, eu ţin mult la tine.
- Şi eu Mihai.
O şuviţă rebelă de
păr îmi căzu peste faţă. Tremuram de emoţii. Cu mână îmi îndepărta şuviţa, se
apropie... ”-Doamne, o să mă sărute!” nu ştiam ce să fac, îmi doream aşa de mult şi acum că se va întâmpla , mă
pierd. De frică că nu o va face, sau vreun gest necugetat de al meu să nu-l
facă să se răzgândească, nu mişc... şi? buzele se apropie, umede, calde, îmi ţine
faţa cu ambele mâini, într-un sărut plin de dorinţe înăbuşite. Unde încape
atâta fericire în micul şi firavul trup?
- Noapte bună, Luisa.
- Noapte bună, Mihai.
*
Clopoţelul sună. Un murmur de satisfacţie scaldă
clasa.
- Luisa, vii cu noi la o prăjitură?
- Îmi pare rău Maria, dar trebuie să ajung acasă.
Maria era colega
mea de bancă şi cea mai bună prietenă. Părul roşcat şi ondulat era strâns în
două codiţe, iar faţa îi era plină de pistrui. Locuia la două sate distanţă,
până la ora patru nu avea mijloc de transport să ajungă acasă. Liceul organiza
ore de meditaţii pentru ei.
- Luisa, chipul tău luminează în mii de scântei de
fericire.
Un zâmbet
vinovat se aşează pe faţă.
- Maria, este ceva mai presus, ceva ce nu pot controla, este un vals al sentimentelor, cred că sunt îndrăgostită…
- Vreau şi eu!
- Să dea Dumnezeu Maria să-ţi găseşti şi tu perechea
potrivită,
eu simt că Mihai este ceea ce-mi doresc… am plecat, ne vedem dimineaţă, te pup, prietenă dragă.
Paa.
- Pa, Luisa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu