cum te răscolești pe muchii
de lame
piscurile tăcerii au ucis întâi o pană
două
pe urmă tot albul lebedei
despuiată
udă
încă-și mai caută penele
printre peturi
și ochii închiși ai sălciilor
nu eu sunt de vină
că ții tolba strânsă
ca nervii rebeli să nu fie despicați
de dor
nu eu sunt de vină
că neputința aburește
într-un vis frumos care ți-a colorat palmele
îți spală și acum câlții ninși
oricâte adunări fac
nu pot face fără doi
auzi
nu mai sta cu genunchii la gură
sub tăișul cuvintelor de vină
ridică-te
să văd ce frumos ești
cu aripile desfirate
din penele mele
capătul de poveste
dansează la flacăra lumânării
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu