noaptea
nu mai are hotar
în cămaşa ei
destinul mă îmbracă
pe umeri duc
crucea grea de lemn
lacrima
se mai adânceşte
cu o înserare
înfloreşte lutul
singurătatea
cade la pamânt
ca un copac
încă
mai simt pe buze
sarea rănilor
deschid fereastra
să trec prin zăpadă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu