la ușa fiecărui poem
totala ei neatârnare față de timp spațiu și lumină
o plasează la umbra pietrei
când în fine îmi atinge brațul
pare plecată în înălțimi unde nu o pot urma
câteodată își răspândește lumina cu o bunăvoință albă
încât ecoul se așază confortabil în suflet
mă izolez de orice atingere
intruziune
să nu rămân legată de o respirație
deși știu ce mare îi poate crește foamea
… poate așa o s-o iubesc de mâine
pentru că a știut să păstreze acea atmosferă de măreție sublimă
în simplitate
poate fi o toană a destinului pe care îmi așez orașul
poate…
… poate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu